A fost strălucitoare debutând în Requiemul lui Verdi, cântat în Joia Mare sub bagheta dirijorului Marcello Mottadelli, așa cum strălucitoare e și în Rosina din Bărbierul din Sevilla, Dorabella din Così fan tutte sau Angelina din Cenușăreasa și va fi, categoric, în rolul Zerlinei din noul Don Giovanni al lui Andrei Șerban. Solistă a Operei din București din 2006, laureată cu premiul pentru cea mai bună solistă lirică a operelor la Gala Premiilor Operelor Naționale 2016, mezzosoprana Maria Jinga este nu doar o artistă de mare valoare, ci și un om de-o noblețe rară, ființă iubită și admirată de toți cei care-i sunt în preajmă.
Marea Dragoste / revistatango.ro: La Gala Operelor ați câștigat premiul pentru cea mai bună solistă lirică a anului 2016. Contează pentru dumneavoastră un asemenea premiu?
Maria Jinga: În mod sigur, pentru fiecare artist este importantă o evaluare şi contează cu atât mai mult, cu cât vine din partea unui juriu. Pe parcursul anilor, prin natura profesiei, am participat la diverse competiţii unde am luat sau nu premii, dar de fiecare dată m-am autoanalizat: am luat un premiu, îl merit, dar să vedem şi care sunt minusurile. Eu aşa fac. Premiul acesta m-a surprins, nici nu am ştiut că sunt nominalizată pentru el, dar m-a onorat şi mă motivează, pentru că sunt într-o continuă căutare şi încerc să mă autodepăşesc. Fiind Capricorn, nu mă opresc niciodată, lupt cu mine şi lupt pentru ceea ce îmi doresc să fac. În această meserie avem foarte multe repere, avem artişti internaţionali pentru care am o mare stimă, iar eu mă raportez la ceea ce au făcut ei. Iar acest premiu este o distincție care contează în CV-ul meu. Nu ştiu dacă pentru viitorii mei angajatori are vreo importanţă, însă, sufleteşte, îmi prieşte.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Viitorii angajatori… Cum se întâmplă lucrurile astea? Cum vă găsiţi rolurile sau cum vă găsesc ele, sau angajatorii, pe dumnevoastră?
MARIA JINGA: Dacă mă credeţi, eu nici până în momentul de faţă nu am reuşit să înţeleg bine cum funcţionează acest sistem (râde). Am avut norocul să colaborez cu o firmă de impresariat din Danemarca, e drept că fiecare artist îşi cunoaşte pregătirea de moment, iar eu în momentul de faţă sunt o mezzosoprană lirică şi abordez un repertoriu adecvat, însemnând Rossini, Mozart… Colaborarea mea cu agenţia de impresariat s-a terminat pentru că, pe această breşă, nu prea exista ofertă, iar ei mă promovau foarte mult pentru rolul de Carmen. Acest rol, pentru mine, deocamdată, este inabordabil. Aş putea să-l fac, mi se potriveşte din punct de vedere al temperamentului, însă, tehnic, ar însemna să renunţ la ceea îmi place să fac acum şi la lucrurile pentru care sunt pregătită în acest moment. Odată cu înaintarea în vârstă voi schimba şi repertoriul. Deja am făcut un prim pas, am intrat în „Recviemul” lui Verdi.
Marea Dragoste / revistatango.ro: În momentul de faţă sunteţi consacrată, aveţi o carieră, iată, sunteți artista anului 2016… Aţi visat la asta dintotdeauna, ați știut de mică?
MARIA JINGA: Ca mulți alţi artişti şi eu mi-am descoperit latura artistică din copilărie. Eu nu mi-am dorit să fac muzică, ci am visat să fiu balerină, aveam şi înclinaţii pe această parte, dar Dumnezeu a ştiut mai bine, așa că nu am putut să fac cursurile de dans pentru că se suprapuneau cu cele de la şcoala primară, de la mine din Braşov. Vocea mi-a fost descoperită de învăţătoarea mea, pe care o port în suflet cu mare drag, ea a ştiut să atingă acea coardă sensibilă şi a văzut în mine strălucirea de astăzi. Pe vremea aceea erau şi cântările pentru Ceauşescu şi eram mereu pusă să cânt, fie în serbările şcolii, fie ale oraşului.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Deci cântaţi de foarte mică, bănuiesc că Revoluţia v-a prins în clasele primare…
MARIA JINGA: Eram clasa a patra. Apoi această latură artistică a mea s-a perpetuat, nu făceam atunci cursuri de specialitate, totul venea dintr-o stare naturală. Pe vremea aceea cântam muzică populară, poate şi pentru că şi acasă se asculta foarte mult genul acesta. Părinţii mei sunt oameni simpli, tata a fost muncitor la uzina „Rulmentul”, mama a fost casnică, pentru că a crescut cinci copii. Eu în vacanţele de vară stăteam la bunicii din Moldova, iar acolo se ascultă folclor foarte mult. Îmbinam munca la câmp sau prin gospodărie cu ascultatul muzicii populare. În clasele V-VIII am făcut şi muzică pop, pentru că îmi plăcea, şi pentru că o consideram o portiţă de afirmare. Dar una dintre profesoarele mele de muzică era soţia dirijorului de cor de la Opera din Braşov – vedeţi, tot ce ni se întâmplă are un scop – , alta era soţia unui bariton, solist la Operă, am avut apoi o altă profesoară care făcuse canto clasic… În urma întâlnirii cu aceste persoane, care m-au îndrumat toate în aceeași direcție, am ales să fac muzică. Am luat contact cu soţul doamnei profesoare, cel care era solist, și am făcut teorie, solfegii, după care dânsul nu s-a mai putut ocupa de mine şi mi-a recomandat un alt profesor de la Liceul de Muzică, pregătindu-mă să dau admitere și așa am ajuns să lucrez cu acest profesor, Nicolae Bârsan, un om căruia îi mulţumesc din suflet pentru răbdarea şi pentru înţelegerea pe care mi le-a arătat în cei patru ani de liceu şi pentru că a ştiut să mă facă să iubesc această meserie. Când ne-am întâlnit prima dată eu i-am explicat că vreau să fac muzică pop, nu operă. Nu m-a contrazis, dar mi-a spus că dacă încep să fac canto clasic nu-mi voi mai dori să renunţ. Și așa a fost… La început, nefiind pregătită, sufeream pentru că nu mergeam împreună cu colegii mei la competiţii, dar profesorul meu mi-a spus să am răbdare, pentru că, atunci când voi merge, voi rupe gura târgului! Și într-adevăr, în clasa a X-a am mers pentru prima dată la un concurs şi aşa a fost, m-am întors cu premiul I! Iar apoi totul a intrat pe un făgaş normal, în urma unei munci asidue, a unei dorinţe de autodepăşire şi cu susţinerea unui profesionist.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Aţi învăţat în facultate lucruri într-adevăr folositoare, care v-au propulsat spre o carieră cum aveţi astăzi? Sunt și oameni care spun că nu au învățat foarte mult în școală…
MARIA JINGA: Eu am avut norocul să o întâlnesc pe doamna Georgeta Stoleriu, un om extraordinar, a doua persoană importantă din viaţa mea care a ajutat la formarea artistului care sunt astăzi. Eu cred că fiecare are un drum predestinat şi orice rută ocolitoare ar alege, tot acolo ajunge. Este poate nepotrivit să spun asta, fiind creştină, dar Dumnezeu are pregătit pentru fiecare un drum în viaţă. Mai este şi vorba din popor, „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în traistă”. Cred că nu este suficient talentul, cred că este nevoie de muncă, iar pentru asta există şcoala. Nu aş putea în niciun caz să spun că nu mi-au folosit cei cinci ani de facultate. N-aş putea să spun că omul de atunci era pregătit să intre pe o scenă internaţională, deşi profesorii mei susţineau că pot oricând. Toate necesită timp, tot ce facem are nevoie, ca un cozonac, să crească. Am cunoscut oameni importanţi în facultate, doamna Stoleriu, doamna Verona Maier, profesorul corepetitor, care a stat lângă mine şi m-a susţinut chiar şi în momentele de dificultate sufletească, căci suntem oameni și avem nevoie de o îmbrăţişare pe lângă muncă. Viaţa cotidiană ne încarcă, ne mănâncă timp, ne erodează şi uneori avem nevoie de înţelegere, iar eu am găsit asta la profesorii mei. Am lucrat cu un regizor extraordinar, Hero Lupescu, Dumnezeu să-l odihnească!, cel care ne spunea „Și în cap dacă te pun, trebuie să poţi să cânţi!” De la doamna Stoleriu am învăţat că punctualitatea este importantă. Să te respecţi pe tine şi pe cei care îţi întind o mână. Dânsa este o persoană altruistă, toată pregătirea pe care a făcut-o cu mine a fost gratuită, în zilele noastre în care nimic nu mai este gratis!
Marea Dragoste / revistatango.ro: Aţi preluat şi dumnevoastră această vocaţie a altruismului de la doamna Stoleriu, căci știu că îi ajutați foarte mult chiar și pe colegii dumneavoastră. Nu sunteţi, încă, profesoară, nu?
MARIA JINGA: Nu, nu sunt. Iubind-o foarte mult pe învăţătoarea mea, mi-am dorit la un moment dat să mă fac şi profesor, pe lângă celelalte profesii pe care le-am dorit în diverse momente ale vieţii. Fiind artist, cumva am îmbrăţişat şi partea de pedagogie. Nu predau, dar de câte ori cineva a venit să-mi ceară ajutorul, l-am oferit pentru că şi eu, la rândul meu, a trebuit să-mi aleg un mentor. Eu am avut noroc că am găsit un astfel de om, dar sunt foarte mulţi tineri care nu au acest noroc şi, da, cred că pedagogul Georgeta Stoleriu a fost un exemplu pentru mine.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Aveţi planuri pentru o carieră în învăţământul superior?
MARIA JINGA: De vreo doi ani de zile mă bate gândul să fac şi această meserie, dar legislaţia spune că ai nevoie de un doctorat ca să poţi preda la universitate, iar eu, în momentul de faţă, nu cred că mă pot ocupa de asta, ar însemna să lipsesc mult și de acasă, și de la teatru… Cred că nu e timpul, pentru că nu s-a legat. Deocamdată, cine are nevoie de mine ştie cum să mă găsească.
Rugăciunea pe care am spus-o eu la biserica din Gradina Ghetsimani a fost să-mi dea Dumnezeu un băiat, atunci când va considera de cuviinţă, dar să mi-l dea. Şi, după o lună, am rămas însărcinată.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Sunteți, în același timp, și mamă… Au apărut copiii la momentul potrivit ca „să nu vă încurce” cariera?
MARIA JINGA: În această meserie, care nu este, de fapt, o meserie, ci o chemare, devenim de multe ori egoişti şi ne spunem că nu este încă timpul potrivit să avem copii. Chiar şi dacă nu avem această chemare, ne punem problema că nu suntem pregătiţi, ba că nu avem casă, ba că nu avem poziţie socială. În cazul meu a contat foarte mult şi educaţia religioasă şi, chiar dacă cea mare a apărut în perioada facultăţii, a apărut pentru că aşa a crezut Dumnezeu de cuviinţă că e bine pentru mine. Este un dar şi trebuie să-l primesc. Întotdeauna mi-am dorit copii. Mi-a fost greu, pentru că eram studentă. Dar nu mi-a fost greu pentru că aveam un copil, ci pentru că în sesiune trebuia să duc fetița la părinții mei şi sufeream pentru că îmi era dor de ea. Sunt recunoscătoare pentru că astăzi pot să le fac pe amândouă, şi meseria de mamă şi pe cea de artist. Niciodată nu m-am împotrivit darurilor, ele au venit din toate direcţiile, iar dacă ceva nu s-a întâmplat, înseamnă că nu a fost pentru mine. Latura umană suferă întotdeauna, pentru că ne dorim cu ardoare un anumit lucru şi, în acel moment, suferim, pentru că suntem orgolioşi, dar cred că trebuie să învăţăm că orgoliul nu are ce să caute în viaţa nimănui şi să luăm lucrurile aşa cum vin, cu încetinitorul sau cu rapiditate. Dar atunci trebuie să le şi putem face faţă! (râde)
Marea Dragoste / revistatango.ro: V-aţi şi căsătorit foarte tânără…
MARIA JINGA: Da. În anul doi de facultate, pentru că aşa le-a orânduit Dumnezeu. Întâi a apărut fetiţa şi pentru că tatăl ei a vrut să ne unim destinele, am făcut şi pasul acesta.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați considerat că e important?
MARIA JINGA: Depinde cum priveşti lucrurile. Eu cred că orice copil are nevoie de ambii părinţi, o mamă nu poate să-şi însuşească şi rolul de tată. Adică poate, pentru că o femeie poate orice, dar nu cred că e potrivit. Tatăl trebuie să fie acolo şi el, poate uneori să dojenească el, căci, de exemplu, eu am convenit cu soţul meu că unul trebuie să fie poliţistul rău şi unul poliţistul bun (râde). Sau dacă eu o cert pe cea mică, el nu trebuie să o împace. Trebuie să conştientizeze că a greşit şi să-şi ceară iertare. Noi lucrul acesta îl aplicăm şi funcţionează. Nu ştiu dacă era important din punct de vedere social sau religios faptul că ne-am căsătorit, dar aşa e mai bine pentru copil, să aibă ambii părinţi. Noi am făcut acest pas pentru că aşa am simţit că este bine.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Soţul dumneavoastră, dirijorul Daniel Jinga, este tot muzician. Sunteţi doi artişti în familie, cum ţineţi lucrurile concrete sub control?
MARIA JINGA: Soţul are şi pregătire teologică. La început când eram studenţi era mai uşor, întotdeauna ne-am susţinut. În momentul de faţă, fiecare este ancorat pe latura profesională şi îmbinăm destul de greu şi cariera şi familia. Lipsesc ba eu, ba el, şi cel mai mult suferă copiii. Trebuie să învăţăm să lăsăm de la noi şi trebuie să învăţăm care este cea mai mare reuşită a omului în viaţă… Iar eu cred că familia este. Sunt şi perioade mai uşoare, şi mai dificile, totul e să ai înţelepciune şi să le depăşeşti.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cel de-al doilea copil când a apărut? E încă micuţ, nu?
MARIA JINGA: Da, Rareș Nicolae are 10 ani, iar fata, Maria Anastasia, are 17. Cel de-al doilea copil a pecetluit cumva contractul meu de angajare cu Opera Naţională Bucureşti (râde). Era în perioada de concurs de angajare, concurs care a avut trei etape, audiţia informativă, recital cu pian şi apoi spectacol la scenă cu cel de-al doilea titlu pe care l-am avut în palmares: „Così fan tutte”. Pentru mine a fost debut. Îmi amintesc şi acum, interpretam rolul Dorabella şi îmi era puţin dificil şi nu înţelegeam de ce susţinerea mea vocală era slăbită, cu toate că înainte mi se păruse uşor. La o perioadă scurtă de timp am descoperit sarcina şi am înţeles că, din cauza schimbărilor din organism, vocea nu se putea expima în plină lejeritate. Până s-au afişat rezultatele împlinisem cinci luni de sarcină. Îmi aduc aminte că m-a chemat domnul director Cătălin Arbore şi mi-a spus că am luat concursul şi dacă vreau să mă angajez. Am fost foarte sinceră şi i-am spus că vreau, dar că există un mic impediment, sarcina mea. S-a uitat la mine cu ochii mari, ne-a urat să fim sănătoşi şi mi-a spus că nu e niciun impediment, rolurile pe care nu le voi putea face însărcinată, le voi face după aceea. Sigur că am întâmpinat şi răutăţi din partea colegilor când m-au văzut cu burtă, de parcă îmi propusesem să fac asta. Dar cel mic a venit tot atunci când a considerat Dumnezeu şi în urma unei dorinţe personale, pentru că înaintea lui a existat o altă sarcină care nu s-a dezvoltat şi eu am suferit foarte mult că am pierdut acel copilaş. Acest al doilea copil a venit să echilibreze balanţa, cumva. Am şi o povestioară legată de naşterea lui: înainte să descopăr sarcina am fost la Ierusalim în Săptămâna Mare, la Locurile Sfinte. Iar rugăciunea pe care am spus-o eu la biserica din Gradina Ghetsimani a fost să-mi dea Dumnezeu un băiat, atunci când va considera de cuviinţă, dar să mi-l dea. Şi, după o lună, am rămas însărcinată.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce minune!… Copiii vă moştenesc talentul?
MARIA JINGA: Copiii mei au făcut pian în particular, nu i-am dus la o şcoală de muzică. Am pus accentul pe cultură generală căci, trebuie să spun, meseria noastră nu este o meserie stabilă, nu-ţi conferă o siguranţă. Acum s-au mai liniştit lucrurile, dar au existat şi perioade agitate în care noi nu ştiam ce se va întâmpla cu soarta noastră. Din acest motiv i-am ghidat pe copii spre alte laturi, fata se pricepe la desen şi are cap de matematician şi am sfătuit-o să urmeze Arhitectura. În primă fază a fost de acord, apoi s-a răzgândit, vrea, totuși, să fie artist. De mititică a intrat în teatru, a jucat în „Motanul Încălţat”, a jucat în „Evgheni Oneghin”, a jucat Tatiana mică, a făcut balet şi a prins gustul scenei. Mereu mi-a spus că ea vrea să facă tot artă. Mie mi-e teamă pentru ziua de mâine în ceea ce o priveşte, căci eu deocamdată sunt bine, dar nu ştiu ce se va întâmpla pe o perioadă mai îndelungată de timp. Dar nu mă pot împotrivi, așa că o să o las să facă ce doreşte, adică musical, şi o să vedem cum o să îmbinăm lucrurile. Cel mic este şi el foarte bun la matematică şi mi-a zis că vrea să facă IT. Dar ştiţi cum e, gusturile copiilor se schimbă…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Revenind la muzică… Ce a urmat după Dorabella? Cum v-aţi ales rolurile, care au fost cele mai importante?
MARIA JINGA: În primă fază, o consultam pe doamna Georgeta Stoleriu, maestrul meu, în alegerea rolurilor. Şi dânsa îmi spunea ce mi se potriveşte sau ce trebuie să mai aştepte. De exemplu „Carmen”, foarte mulţi mă vedeau în acest rol şi foarte mulţi au insistat să-l fac. Poate că mi l-aş fi dorit, dar am avut încredere în experienţa dumneaei şi nu l-am făcut. După ce m-am angajat la Operă mi s-au oferit roluri care s-au potrivit vocii mele. Mi-am dat licenţa cu „Bărbierul din Sevilia”, rolul Rosina, şi am avut şi prima colaborare cu Opera Naţională cu acest rol. Le-am plăcut şi apoi a devenit evident că pentru asta sunt bună, pentru repertoriul liric. De câte ori se pregătea câte o premieră, dădeam audiţie şi, dacă am confirmat, eram introdusă în colectiv. Cred că și rolurile, cumva, vin către noi, apoi mai contează şi cât de mult ți le însuşeşti, cât de mult te pregăteşti și le pătrunzi din punct de vedere muzical, dar şi regizoral. Regizorul Hero Lupescu ne spunea că atunci când ajungem la teatru trebuie să lăsăm grijile la poartă. Acolo suntem artişti. Sigur că uneori suntem încărcaţi, dar cine plăteşte biletul nu o face ca să te vadă chinuit, ci să te vadă radios şi să se bucure de actul tău creativ. Uneori mă minunez şi eu de unde am resurse, dar cineva mi-a dat o explicaţie în care cred, că atâta timp cât ceea ce fac fac cu dăruire şi cu iubire şi mă simt bine, probabil că de acolo renasc şi nu pot decât să îi mulţumesc tot lui Dumnezeu pentru asta…
Noi, artiştii, nu am exista fără public, pentru că eu pot foarte bine să cânt în baie, dar nu mai am aceeaşi împlinire. Personal, sunt precum o oglindă, dacă simt bunăvoinţă şi deschidere din partea celuilalt, atunci mă deschid, creez şi dau.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Simţiţi probabil şi energia publicului…
MARIA JINGA: Absolut! Noi, artiştii, nu am exista fără public, pentru că eu pot foarte bine să cânt în baie, dar nu mai am aceeaşi împlinire. Personal, sunt precum o oglindă, dacă simt bunăvoinţă şi deschidere din partea celuilalt, atunci mă deschid, creez şi dau. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu publicul. Primesc mesaje de mulţumire din partea oamenilor pe care nu îi cunosc, îmi trimit cerere de prietenie pe Facebook şi îmi mulţumesc pentru seara avută. Sunt artişti care pleacă acasă după spectacol şi nu se pot odihni, au nevoie de timp ca să scadă adrenalina, pentru că se implică atât de mult în actul creativ, încât totul se întâmplă la cote maxime. E ca o flacără care te mistuie pe interior. Păţesc şi eu acelaşi lucru, iar când îmi scade nivelul energetic al adrenalinei, după câteva ore, sunt sleită… şi dorm buştean (râde). Mă simt bine şi să dăruiesc din informaţia mea mai tinerilor colegi care au nevoie, şi mă încarc şi corectez fiecare lucru nepotrivit chiar şi minuscul. Uneori mă gândesc că devin insistentă şi că le pot crea dezechilibre interioare, pentru că omul e deschis, dar dacă inşişti şi spui „e greşit ! e greşit! e greşit!” îl poţi da un pas înapoi. Şi atunci încerc să îl destind printr-o glumă. Eu mă ambalez alături de ei. Asta sunt eu…
Marea Dragoste / revistatango.ro: În ceea ce priveşte străinătatea, vă doriţi să profesaţi și în afară? Majoritatea artiştilor încearcă asta…
MARIA JINGA: Aşa este, dorinţa ascunsă a fiecărui artist este de a profesa în străinătate pentru a avea o recunoaştere internaţională. Pot să spun că, într-o oarecare măsură, mi-am satisfăcut această dorinţă. Am avut un contract în Danemarca de trei luni de zile, am făcut turneu în toată ţara cu „Bărbierul din Sevilla”, am avut spectacole la Sofia cu „Cenuşăreasa”, am avut turneu la Miscolk cu rolul Cherubino în „Nunta lui Figaro”. Dacă vin, le primesc, dacă nu vin, înseamnă că nu sunt pentru mine.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Întotdeauna aveţi cronici foarte bune, lumea vă vorbeşte mereu de bine.
MARIA JINGA: O să vă spun acum un lucru care o să vă uimească: nu prea stau să citesc criticile şi cronicile. Uneori reflectă realitatea, uneori nu. Nu este sănătos să pui preţ doar pe lucrurile care ţi se spun din exterior, căci atunci nu mai ai încredere în tine. Eu în momentul de faţă sunt atât de sigură pe mine şi pe ceea ce fac, încât nu am nevoie de o laudă din exterior, îmi cunosc şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune. Lucrez permanent cu mine ca să mă autodepăşesc. Se poate ca eu să nu fiu la capacitate maximă, dar să nu las se vadă, iar cronica să fie bună, dar eu ştiu că nu a fost aşa, de asta spun că nu mereu sunt relevante. Am primit şi cronici proaste, puţine, e adevărat, dar m-au amărât. Lumea poate să mă iubească şi noi avem nevoie de această confirmare, atâta timp cât păstrăm contactul cu realitatea. Nu înţeleg răutatea gratuită. Atâta timp cât eu sunt o persoană deschisă, nu văd de ce să primesc înapoi ceva negativ.
Marea Dragoste / revistatango.ro: De obicei se întâmplă din invidie. Ne e foarte la îndemână invidia.
MARIA JINGA: Oamenii care sunt invidioşi ar trebui să înveţe să se uite în grădina proprie şi să lucreze cu ei. Eu niciodată nu am fost invidioasă pe nimeni.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Simţiţi că, dacă sunteţi om bun, asta se poate transmite şi în voce?
MARIA JINGA: Da. Prin voce exprimăm felul nostru de a fi. Este portiţa prin care laşi sufletul să se vadă. Oamenii răi şi încrâncenaţi se văd. Şi din expresia feţei, dar şi din felul în care articulează cuvintele. Există acea vibraţie care este pusă în voce. Un om închis nu va fi niciodată pe aceeaşi lungime de undă cu tine. Vă spun asta din experinţa pe care o am cu studenţii. Deja le pot face o psihanaliză. Îi văd când sunt apăsaţi şi le spun să fie darnici, să se deschidă. În momentul în care cânt, eu mă dăruiesc în totalitate, nu mai există Maria Jinga, ci sunt doar un suflet care caută lumină. Mi s-a spus că sunt solară. Probabil de aici vine. Dacă am o indisponibilitate vocală şi mă duc totuşi să-mi onorez jobul, o fac pentru oamenii care au plătit bilet ca să mă asculte. Și încerc de fiecare dată ca problemele mele să nu depăşească buza scenei.
Prin voce exprimăm felul nostru de a fi. Este portiţa prin care laşi sufletul să se vadă. Oamenii răi şi încrâncenaţi se văd. Şi din expresia feţei, dar şi din felul în care articulează cuvintele. Există acea vibraţie care este pusă în voce…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Aveţi și o emisiune la Trinitas, „România creștină”, deci sunteți, de o vreme încoace, și om de televiziune…
MARIA JINGA: Da, am o emisiune săptămânală, se difuzează lunea de la ora 20. După ce se difuzează o încarc eu și pe YouTube. Este o emisiune despre latura social-filantropică a Bisericii şi în care am cunoscut oameni de toate felurile, oameni cu diverse probleme, oameni care sunt alături de cei aflaţi în dificultate. Vorbim despre acţiunile Bisericii de ajutorare, care nu sunt suficient mediatizate, ba dimpotrivă, adesea este pusă la colţ. Emisiunea face în toamnă doi ani şi am descoperit prin intermediul ei o lume extraordinară, care, recunosc, îmi era şi mie străină. Biserica a existat în educaţia noastră dintotdeauna, doar că noi am închis ochii şi am uitat că prima şcoală românească a luat naştere în sânul Bisericii. Biserica susţine şcoala şi educaţia, susţine sănătatea, trupească şi spirituală, şi atunci pentru mine este un proiect pe care îl iubesc şi îl promovez. Cred că ar trebui să aflăm despre astfel de acţiuni şi să ne oferim şi noi ajutorul. Noi, ca oameni, avem nevoie să rupem din puţinul nostru şi să oferim celor care n-au. Sunt oameni care nu îşi permit nici măcar o masă caldă. Biserica le oferă asta, cu ajutorul unor enoriaşi sau al unor instituţii. Există oameni darnici care oferă celor mai puţin norocoşi. Şi am remarcat că cel care are puţin, acela este mai darnic decât cel care are mult. Am întâlnit, de exemplu, o bătrânică ce primea pacheţele cu alimente, dar nu le folosea pentru sine, ci le ducea celor care nu aveau nici măcar atât cât avea ea. Să ne fie lecţie, tuturor!
