Marius Constantinescu și Ioana Bâldea Constantinescu – Despre cărți, dragoste și alte miracole

Sunt un cuplu de intelectuali cumva de modă veche, deși sunt atât de tineri. Sunt o familie care-ți amintește de bunele tradiții ale asumării iubirii proaspete pentru toată viața, deși sunt împreună, deja, de vreo cincisprezece de ani. Sunt jurnaliști care-și iau meseria în serios, deși în presa din țara noastră cu greu mai încap vocația și pasiunea autentică. Sunt părinți care învață noi nuanțe ale iubirii datorită fetiței lor, Maria, citind împreună cu ea, ascultând muzică odată cu ea și crescând odată cu ea.

Marius și Ioana s-au cunoscut la radio, în 2001. Marius avea deja experiență de câțiva ani, căci lucra din anul I de facultate, Ioana, la rându-i studentă, venise pentru o slujbă de vacanță. Au format o echipă imbatabilă și, cum spun ei, frenetică, iar apoi, prima lor călătorie împreună, la un an după ce s-au cunoscut, le-a adus mai aproape în suflet frumusețile Spaniei și operele ei de artă pe care plecaseră să le vadă ca simpli prieteni și i-a făcut să devină o echipă și dincolo de granițele profesiei.

Nu lipsesc nici emoția, și nici recunoștința, din felul în care Marius și Ioana evocă începuturile relației lor și felul în care apropierea unul de celălalt i-a înnobilat.

„Ioanei îi datorez revenirea mea spre literatură și spre lectură, pentru că, până în momentul în care noi ne-am cunoscut, trecusem prin tot soiul de rebeliuni, inclusiv intelectuale, și eram foarte dezordonat și foarte arbitrar în alegerile mele de lectură”, spune Marius. „Grație ei m-am întors spre literatură, e un merit al Ioanei, indiscutabil, și nu e prima oară când o spun”…

„Eu lui Marius îi datorez tot ce înseamnă structură în informația mea legată de artă, care, până la întâlnirea noastră, era absolut haotică. Marius, fiind un om atât de meticulos și cu atât de multă aplecare spre detaliu, m-a contaminat… El este singurul om pe care-l cunosc despre care pot spune că e un muzeu ambulant. Dacă-i numești o operă de artă știe exact în ce muzeu se află, unde va fi împrumutată, la ce expoziție merge și la ce expoziție a fost ultima dată. Ceea ce mi se pare fabulos”, mărturisește și Ioana.

De la bun început, i-au legat bucuria de a călători și mirajul descoperirii de locuri noi. Împreună, mereu împreună. „În călătoriile noastre, nu vrem lucruri diferite, vibrăm la aceleași emoții, căutăm aceeași frumusețe”, spune Marius, iar Ioana îl completează. „Nu suntem un cuplu în care unul spune «tu te duci să vezi asta, că asta te interesează pe tine, iar eu mă duc în partea cealaltă». Noi, realmente, avem aceleași interese, iar asta e foarte frumos.”

Din nevoia lor de a împărți totul, din metabolismul comun pe care și l-au creat, s-a născut și obiceiul de a vedea lumea prin ochii celuilalt. ”Am văzut ceva care ți-ar fi plăcut mult!” e, foarte adesea, punctul de pornire sau de revenire în călătorii sau explorări comune și o perpetuă pavăză în fața singurătății, chiar și atunci când sunt obligați de îndatoririle profesionale să stea separați.

„Într-un fel, când cel de lângă tine pleacă, ești împachetat și tu în bagajele lui și, prin mesajele și prin pozele transmise, te ia cu el. E o contaminare frumoasă… E în același timp o formă de libertate și o formă de împreună, care merg mână în mână”, spune Marius.

Momentul când Marius a cerut-o în căsătorie nu a fost așa cum planificase inițial, într-un city-break la Stockholm, pentru că orașul suedez i s-a părut lui Marius prea neprietenos pentru un moment atât de prețios, așa că cererea a suferit o mică amânare, până-n înserarea caldă și magică a zilei de 9 mai 2009.

Ioana îl așteptase în oraș ca să serbeze împreună realizarea cu succes a ultimei ediții din anul acela a emisiunii V de la Vizual, transmise pe TVR Cultural. Purta o rochie albastră și un zâmbet senin, iar el avea ascunse prin buzunare elementele unei butaforii surpriză: un cățel de argint, cumpărat din vreme, care ducea cutiuța cu inelul. Și parcă nici n-a mai zis nimeni nici „vrei să fii…?”, nici „da”, fiindcă n-a mai fost nevoie de cuvinte.

Nunta lor a fost cea mai frumoasă petrecere la care au participat vreodată. De ziua Ioanei, pe 3 iulie 2010, în anul următor cererii în căsătorie, la restaurantul Marshall din centrul Bucureștiului, un restaurant care azi nu mai există, dar care atunci își înflorise parcă și mai parfumat toți trandafirii grădinii, au avut o petrecere de inspirație celtică, mirele și cavalerii lui au purtat kilturi, iar Ioana și-a împodobit capul nu cu obișnuita parură, ci a purtat o bijuterie de păr făcută după modelul pandantivului matrimonial din Renaștere, cu aceeași succesiune de pietre pe care o avea bijuteria din tabloul pe care l-au luat ca model.

Despre daruri materiale nu-și amintesc, dar îmi spun amândoi că „darul cel mai de preț ni l-a oferit Leontina Văduva, nașa noastră dragă și nașa Mariei: un mini-recital surpriză, la care au complotat tata și pianistul Alexandru Petrovici, care a venit și a acompaniat-o. Acesta a fost un cadou extraordinar”... Dar au fost tot soiul de alte surprize, și a fost dansul lor de nuntă care n-a semănat cu nimic din ce se mai dansase vreodată acolo. „Noi am ales să dansăm o voltă, un dans renascentist de la curtea Elisabetei I, pe care l-am învățat singuri, chiar dacă dansul conține niște elemente de-a dreptul acrobatice”, povestește Ioana. „L-am învățat în sufragerie, am făcut toate exercițiile mai întâi la noi pe covor, uitându-ne la filmulețe și notându-ne pașii făcuți pe muzica montată de Marius. Lucrul pe care nu l-am luat în considerare a fost că, totuși, să dansezi acasă, în picioarele goale, e cu totul altceva. Când m-am trezit pe tocuri și cu rochia mea, care, fără să fie neapărat o rochie grea, avea câteva kilograme bune, aproape am făcut un atac de panică, dându-mi seama că nu pot să fac mișcările de acasă. Erau în plan niște sărituri, niște ridicări, niște aruncări din care am înțeles acolo, la nuntă, în fața tuturor, că nu prea aș fi avut cum să aterizez în picioare pe tocurile alea și cu ditamai fusta care se învălmășea toată… Iar din panica aceea, realmente, am uitat mișcările. Am uitat succesiunea și am greșit primii pași, dar volta asta a fost recompusă din mers și cred că a ieșit mult mai frumoasă decât cea pregătită de acasă…”

Leontina Văduva și soțul ei, Robert Saltz, s-au dovedit a fi cea mai bună alegere pentru rolul de nași, căci și-au ocupat, de la primele întâlniri, locuri însemnate în inimile tinerilor.

„Leontina Văduva a fost, cumva, și nașa mea din punct de vedere profesional, căci primul interviu din viață l-am făcut cu Leontina Văduva, în 1998”, povestește Marius. „Aveam niște emoții îngrozitoare! N-am să uit niciodată cum a venit la radio, elegantă și splendidă, iar în momentul în care a intrat în cabina în care înregistram, toată cabina s-a umplut de parfumul ei fin. Eu eram foarte bine pregătit pentru interviu, dar, dincolo de asta, ea s-a dovedit atât de simplă și de firească, atât de generoasă, încât, practic, atunci mi s-a părut că am deschis cu adevărat ochii asupra Leontinei…”. Ioana o consideră pe nașa lor unul dintre cei mai dragi oameni de pe pământ. „Este un om extrem de cald și de generos, un om căruia poți să-i spui absolut orice, care te ajută fără ezitări. Este exact modelul de om care-și dă cămașa de pe el pentru tine. E minunată! Cred că soțul ei, Roby, o descrie cel mai bine: un om așa cum nu se mai fabrică…”

Au plecat în luna de miere mai întâi la Praga, și apoi în Andaluzia, unde au petrecut trei săptămâni de vis, vizitând cele mai frumoase locuri pe care le văzuseră până atunci. Sevilla, Granada, Cordoba…

„Am plecat doi”, spune Marius zâmbind, iar Ioana îl completează, în felul lor firesc de-a-și prelungi gândurile: „Și ne-am întors trei.”. Și viața lor s-a schimbat. Complet.

„Aventura noastră în trei e una foarte frumoasă, așa, cu toate ale ei laolaltă, grele și extraordinar de bune. Maria are opt ani și este un copil foarte liber. Poartă în ea fragmente identitare și dintr-unul și din celălalt, dar are și o individualitate foarte puternică, are alegeri și opțiuni clare și capacitatea de a te surprinde în permanență”, o descrie Ioana pe Maria în câteva cuvinte. Nu e nevoie de mai mult, mai ales că tocmai a lansat o carte întreagă ce îi este dedicată fetiței lor, o carte în paginile căreia Ioana, redevenită fetiță, se joacă cu Maria, de la egal la egal, într-o inocență dulce și înțeleaptă, deopotrivă.

„Poveste pentru Maria”, cea mai recentă carte a Ioanei, nu e o carte pentru copii și nici pentru oamenii mari care încearcă să fie părinți perfecți. E o scriere filigranată, așa cum numai Ioana Bâldea Constantinescu știe să desăvârșeasă, în țesătura căreia sunt prinse emoții și doruri, frici mărturisite și impulsuri curajoase, amintiri și gesturi duioase și, mai ales o dragoste „groaznică”, demnă să fie păstrată în toată grozăvia ei splendidă… Iubirea dintre o mamă și o fiică, o fiică și o mamă și cuvintele care s-au strecurat prin cărțile și prin gândurile lor.

„Faptul că, de câțiva ani, Ioana a dat curs chemării ei primare, care este aceea de scriitor, de autor, este cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. Poveste pentru Maria este prima carte a Ioanei pe care am citit-o abia după ce a apărut. Citisem unele dintre textele din carte, numai că aici textele sunt metamorfozate și sunt legate între ele, iar eu cred că, în cazul cărții ăsteia, sosul care leagă bucățile de carne este la fel de important ca bucățile de carne în sine. Eu am citit cartea dintr-o răsuflare, la câteva zile după ce a apărut. Și am primit-o cu bucuria cu care primesc de fiecare dată o carte a Ioanei, pentru că eu sunt convins că, dincolo de radio, dincolo de articolele ei și de tot ce mai face Ioana în presă, aceasta este adevărata ei chemare”

„Scriu despre Maria de când era foarte mică. Eu am, de zece ani, o rubrică de carte pe LiterNet și, așa cum am mai spus, am constatat la un moment dat că eu scriam despre cărți și prin cadru trecea Maria, iar, la un moment dat, scriam despre Maria și prin cadru trecea câte o carte. Sunt foarte multe texte în care apare ea, sunt foarte multe lucruri citite împreună cu ea, și mi-am dat seama că mi-ar plăcea ca ea să păstreze toate lucrurile astea”, îmi explică Ioana cum au decurs lucrurile. „E o carte care sper să fie utilă oamenilor care se decupează de imaginea perfecțiunii… Pe mine recunosc că m-a stresat când ea era mică imaginea mamelor perfecte, mereu aranjate de fotografie, cu copiii lor perfecți, cărora nu le e niciodată somn, și care fac întotdeauna numai alegerile bune, și care se duc la serviciu și reușesc să se detașeze acolo complet de viața de familie și invers. Pentru că lucrurile nu merg astfel. Și cred că avem nevoie de golirea acestor avataruri, de un pic mai multă realitate umplută cu bunăvoință, de un univers în care femeile nu sar la beregata altor femei pentru alegerile lor, iar lumea e un pic mai înțelegătoare”

Au încălzit amândoi biberoane la ora 5 dimineața și le-au aruncat conținutul, fiindcă nu-și mai aminteau dacă au pus numărul corect de măsuri de lapte în apă, au adormit pe rând cu copilul în brațe prin câte-un colț de casă, și-au asumat nesomnul împreună, și tot împreună uimirile și bucuriile. N-au fost și nu sunt, în niciun caz, modelul tipic odinioară în care mama spală copilul, iar tata citește ziarul.

„Eu nici n-am crezut vreoodată că ar fi fost bine să rămânem în papucii tradiționali”, spune Marius. „Probabil că am avut și am foarte multe inegalități ca părinte, și sunt ale mele toate, mi le asum, probabil că de multe ori n-am fost prezent atunci când ar fi trebuit să fiu prezent, de multe ori n-am avut reacția cea mai potrivită, când ar fi trebuit să dau dovadă de ea, cred că am destule minusuri ca tată, dar nu mă dau în nici un caz după corcoduș, sunt ale mele toate. De partea cealaltă, pot să aduc drept argument în favoarea mea faptul că dincolo de minusuri și absențe, eu am spus ceva încă dinainte ca ea să se nască și respect asta. Am spus: vreau să cresc și eu în relația cu copilul nostru și această iubire de părinte să crească odată cu noi. Și asta e o chestiune de care eu sunt foarte mulțumit, pentru că ne-am ținut de ea”.

Sunt și diferiți, și asemănători, în tot felul de lucruri pe care au decis să nu mai încerce să le schimbe unul la celălalt. Marius citește cărțile până la capăt, indiferent dacă îi plac sau nu, în timp ce Ioana consideră că viața e prea scurtă și-s prea multe cărți bune pe lume ca să-și piardă vremea cu lecturi proaste sau care, pur și simplu, nu-i sunt pe plac. El e ordonat și preocupat de alinieri în spațiu, iar ea e dezordonată și dornică de evadări din simetrii. El funcționează perfect dimineața, ea nu vorbește până nu-și bea cafeaua. Dar cred împreună în autenticitate, evită să cântărească din exterior poveștile altora care, foarte adesea, par rupte din soare, dar ascund de multe ori tristeți nelăsate la vedere, – sau viceversa- și cred în valoarea profesiei făcute cu dăruire, în strădania interviului profund, emoționant, preschimbat în intersectarea memorabilă a două suflete care câștigă amândouă de pe urma întâlnirii, nu doar cel care interoghează… Iar întrebarea dacă se consideră nococoși că trăiesc și profesează într-o lume a culturii primește, de la amândoi, același răspuns. „Da. Și nu.”

„Dacă e să rămânem cu discuția la interviuri”, spune Ioana, „atunci cu siguranță este un noroc să avem astfel de profesii. Prin prisma meseriei, întâlnești și stai de vorbă cu oameni pe care, altfel, doar i-ai citi, i-ai asculta sau i-ai admira de la distanță. Ai acces, într-un fel, la o lume specială, iar acesta este un noroc. În plus, în momentul în care, realizând un interviu, reușesti să bruiezi suficient de tare demarcația dintre conversație și convenție, iar întâlnirea devine o conversație cu carne pe osatura convenționalului, atunci cred că se cheamă într-adevăr că ai reușit. Și iarăși cred că suntem norocoși că avem ocazia să încercăm să facem lucrul ăsta. Câteodată iese și e o mare satisfacție, câteodată nu iese și e o mare frustrare, dar poate fi și o motivație suficient de puternică să încerci un pic mai mult data viitoare. Dar dacă e să ne referim la mediul cultural în general, nu e tocmai un noroc. Ca să dau un exemplu din zona pe care o cunosc eu un pic mai bine, piața noastră de carte e mai mică decât a Albaniei și asta descrie, cred eu, destul de bine, lucrurile”.

„E într-adevăr minunat și este un privilegiu, un noroc când ajungi să faci ceea ce facem noi, dar, pe de altă parte, în momentul în care cei care au pâinea și cuțitul nu dau doi bani pe ceea ce faci tu, rămâne doar norocul tău și parcă ți-ai dori să nu fie un noroc cu o latură subiectivă atât de pronunțată”, completează Marius.

Ține de faptul că suntem o țară săracă?

„Dăm vina tot timpul pe câte ceva”, explică Ioana. „Consumul cultural nu este o chestiune legată de economie, e suficient să mergi în orice mall și să-ți dai seama că nu ține de puterea de cumpărare. Aici ține de foarte multe lucruri, de la nivelul de educație până la cum sunt orchestrate campaniile la nivel social. În general, componenta culturală peste tot în lume vine la pachet cu o campanie publică bine susținută, care ține de educarea populației. La noi nu prea se întâmplă lucrurile astea. Vorbim despre copiii care nu citesc, în condițiile în care părinții lor văd două cărți la cinci ani. Nu prea ai cum să construiești cu așa exemplu. Copiii sunt mimetici, vor face ce văd acasă, iar acasă văd oameni legați de un telefon sau de un televizor, urmărind emisiuni de slabă calitate. Copiii fac ce facem și noi, nu ce le spunem noi că trebuie să facă…”

Și fără să vrem, întoarcem cu toții capul către Maria care ne-a stat alături la discuție, ridicându-și doar din când în când năsucul din cartea cu Harry Potter și camera secretelor, de care e atât de absorbită, încât nu ne ia în seamă decât atunci când o rog neapărat să-mi spună câteva cuvinte despre epopeea modernă pe care și eu și copiii mei o adorăm, citind-o, răscitind-o…

„Am văzut primul film din seria Harry Potter”, îmi povestește Maria, „și pur și simplu m-am îndrăgostit de el! Apoi l-am mai văzut încă odată și încă odată, și încă odată. Apoi toate celelalte filme. Abia după aceea am început să citesc cărțile. Am primit volumul I de la Moș Crăciun, iar când am ajuns aproape de final, mama mi-a cumpărat și celelalte șase volume, fiindcă a înțeles atunci că le voi citi pe toate. Mai am puțin și termin volumul al doilea…”

O mai rețin puțin pe Maria și vorbim despre Ravenclaw și Gryffindor, despre personajul ei preferat, Luna Lovegood, și al meu, Sirius Black, despre vrăjile fascinante pe care am vrea să le facem, și ea, și eu. Expecto Patronum, Expelliarmus, Alohomora…

Maria – chiar cea din Povestea Ioanei! – iese pentru o clipă din cartea albastră a mamei ei și, înainte de-a intra la loc, îmi mărturisește: „Când eram mai mică, citeam cu voce tare. Acum citesc în gând.”

Și atunci, Ioana mai scrie numai pentru mine o pagină în povestea Mariei, explicându-mi ceva ce-mi lămurește nedumeriri mai vechi.

„Când suntem mai mici, cred că avem nevoie să ne mestecăm toate emoțiile cu voce tare. Că ne e frică sau că învățăm ceva nou, toate ni se întâmplă cu voce tare. Vocea interioară se descoperă mai greu sau se construiește undeva în plan secund. Treci înăuntru abia atunci când lumea din jurul tău nu mai este un public țintă atât de credibil. Altfel, copiii le spun tot părinților lor. De asta vorbesc copiii în continuu, când sunt mici, fiindcă, până trec pe modul interior, tu ești cel ce ține loc de vocea lor interioară.”

Ioana, Marius, Maria.

Îi cer Ioanei un autograf pe cartea de dragul căreia am rugat-o să ne întâlnim, dar știu că darurile le-am primit de la toți trei și că nu le voi mai pierde niciodată.