Îi asociem numele mai bine cu zona politicii decât cu aceea a literaturii, însă, după ce îi citim vreuna dintre cărțile sale de ficțiune pe care le-a publicat în ultimii ani, oricare – sau poate mai ales recenta și uimitoarea sa “Când Dumnezeu nu mai iubește”- constatăm, cu toții, că greșim. Sebastian Lăzăroiu este sociolog și politolog român, fost consilier prezidențial, care a deținut și funcția de ministru al muncii. Și este, înainte de toate, scriitor.
În această iarnă, de Sărbători, după ce ați publicat “Balena Albastră”, “Omatidii. Șarada unui hacker” și “Zilele lui MM”, oferiți cititorilor un nou roman, apărut la Editura Univers, “Când Dumnezeu nu mai iubește”. Când nu mai iubește Dumnezeu?
Sebastian Lăzăroiu: Aș fi tentat să răspund – atunci când oamenii încep să creadă asta, dar nici măcar atunci. Cine crede că Dumnezeu nu mai iubește îl neagă pe Dumnezeu, care este iubirea însăși. Iar Dumnezeu îl iubește și pe cel care-L neagă, asta e până la urmă esența și frumusețea iubirii. Mă gândesc că Dumnezeu vrea de la noi să ne trăim viața și e prea puțin interesat de dezbaterile noastre despre existența sau inexistența lui.
Care e povestea din carte?
Sebastian Lăzăroiu: Există povestea cărții și povestea din carte. O să încep cu povestea din carte. Povestea unui copil supradotat, captiv al unui criminal în serie din New York, care, pentru a se salva, începe să-i spună călăului său o poveste despre o țară unde oamenii ajung să creadă că Dumnezeu nu-i mai iubește. E, desigur, o narațiune menită să-l țină captiv pe criminal, cu regi transformați în câini, vrăjitori fără scrupule, preoți care au monopol asupra însămânțării și alte personaje și situații ciudate făcute anume să-l fascineze pe cititor, dar și pe criminalul în serie. E deci o poveste într-o poveste.
Dar povestea cărții?
Sebastian Lăzăroiu: Am vrut să scriu o carte pe care să o citească și fiul meu, Andrei, de 19 ani. El face parte din generația asta cu jocurile video care rareori mai pune mâna pe o carte, dacă nu e pentru școală. Așadar, m-am gândit, la fel ca băiețelul din poveste, cum să captivez creierul unui “gamer” înrăit de 19 ani. Am folosit deci secvențe scurte și suspans, ferestre multiple care se deschid succesiv și-apoi se închid la nivelul următor. Evident, e o carte și pentru cei care n-au nimic de-a face cu jocurile video. Dar asta a fost până la urmă ambiția mea.
Chiar dacă e o ficțiune, ce asemănări ar fi cu societatea românească de astăzi?
Sebastian Lăzăroiu: Povestea spusă de băiețelul supradotat e, în fapt, o distopie din “Țara Cedrilor”. Acolo femeile nu pot concepe urmași decât cu cei 100 de preoți, nu cu soții lor. E o societatea ultraconservatoare din punct de vedere religios. Într-un fel și noi încă mai avem un conservatorism al Bisericii reflectat în multe aspecte care țin de viața privată a individului. Dar, încet-încet, mi se pare că lucrurile se schimbă.
Care e, până la urmă, mesajul cărții?
Sebastian Lăzăroiu: Nu-mi plac cărțile cu mesaj, dar uneori mesajul iese fără să vrei din ce scrii. Cei care vor ajunge până la sfârșit cu lectura vor înțelege ușor mesajul. Că oamenii au nevoie mereu de un Dumnezeu care să-i iubească, dar, uneori, atunci când ei se transformă în dumnezei în raport cu semenii lor, nu se mai simt datori cu aceeași iubire. Nu știu, mă pot gândi la părinții care-și abandonează sau îsi brutalizează copiii, la gardienii care îi teorizează pe deținuți… sunt situații diverse în care avem puteri aproape divine asupra celuilalt și nu-l tratăm cu iubirea pe care, altfel, o pretindem lui Dumnezeu. Și de multe ori facem lucrurile astea, unele abominabile, aparent ca niște buni creștini sau musulmani sau hinduși sau mai știu eu ce…Și am suferi foarte tare dacă Dumnezeu ne-ar trata la fel. Și, mai grav, unele le facem în numele lui Dumnezeu.
Mai există scriitori în sensul clasic, oameni care trăiesc făcând doar asta?
Sebastian Lăzăroiu: Probabil că mai există, dar cred că sunt pe cale de dispariție. Eu aș vrea să fiu unul dintre ei, dar mi-e teamă uneori că m-am născut prea târziu. Oricum e un proiect ambițios de viață să-ți propui să trăiești exclusiv din scris. Cel puțin în România, e dificil. Dar am și alte îndemânări. Odată m-am ambiționat să schimb singur vasul de la toaletă, cu tot cu bazin, și am reușit. Nu e rău să știi să faci si altceva, chiar dacă scrisul e pasiunea vieții.
Scrieți ziua sau noaptea?
Sebastian Lăzăroiu: Zi și noapte. Dar e adevărat că noaptea se deschid niște porți secrete, care, ziua, pesemne și în zgomotul marelui oraș, stau ferecate. Însă noaptea, uneori, e epuizant să scrii. Alteori, cum mi s-a întâmpla mie scriind acest monolog – Jim! Jim! Eu sunt Diavolul! Jim, îți poruncesc, în acest moment, pe toți dracii de sus și de jos, dinainte și dindărăt, pe Măria Sa Belzebut sau pe cine vrei tu… lasă telefonul!, chiar dacă mai vrei să dormi, pe la 4 dimineața, n-o să mai reușești. Trăirile se amplifică noaptea.
De ce ar trebui să citească oamenii? În România piața de carte este așa de mică în comparație cu țările occidentale...
Sebastian Lăzăroiu: Oamenii care citesc se citesc. Cred că asta e o realitate mai subtilă. Noi nu citim cărți atunci când citim, ne citim pe noi. Toate poveștile, spuse sau nespuse încă, există deja în noi. Experiențele cotidiene sunt prea sărace pentru a ne descoperi pe parcursul unei vieți. Și experiențele sunt deja în noi. Poate dacă am trăi o mie de ani, n-am mai avea nevoie de cărți. Dar în 70-80 de ani, fără citit, fără povești, vom avea la sfârșit sentimentul acela de neîmplinire. Cel care se citește mai mult trăiește mai mult. Pare un îndemn de marketing, dar nu e. Oamenii ar trebui să verifice pe pielea lor că-i așa.
Despre ce e următoarea carte?
Sebastian Lăzăroiu: E despre un singuratic, dar n-o să zic mai mult. Dacă aș zice, nici n-ar mai fi despre un singuratic.
