Una din noi e de prisos – de Sidonia Drăgușanu

Romanul ne poartă prin perioada interbelică, în sânul unei societăți patriarhale în care tânăra domnișoară Aurora visa să se mărite cu doctorașul de la pension, apoi prin viața de nevastă de provincie, în orașul port Turnu Măgurele și, în cele din urmă în Bucureștiul devastat de cutremurul cel mare din 1940, de rebeliunea legionară apoi de bombardamentele din război. E o cronică personală feminină, împletind povești de dragoste, gelozie și trădare cu istoria noastră dintr-o epocă zbuciumată, așa cum e și viața la 20-30 de ani.

Fragment din roman:

Paturile noastre fuseseră din întâmplare aşezate alături, dar nu am fost lăsate să dormim în această vecinătate decât o singură noapte. În cea următoare, patul Aurorei a fost mutat în celălalt capăt al dormitorului. Nu ştiu care din cele două grupuri a avut iniţiativa.
Dar în infirmerie nu au mai putut fi despărţite pentru că şi eu şi Aurora hotărîsem în perfect secret, emancipându-ne de sub tutela grupului ale căror șefe iluzorii eram — pentru că noi eram conduse şi nu noi conduceam! — să „ne îmbolnăvim” pentru o zi, două, având fiecare din noi un motiv, un interes, foarte precis…
Eu am intrat în infirmerie abia păşind, cu capul în jos, ca şi când aş fi avut dureri mari în tot trupul, dar mai ales pe la şale şi prin pântec, văitându-mă încet. M-am aşezat pe marginea patului cu mare grijă ca şi când aş fi fost de sticlă şi i-am cerut cu o voce muribundă femeii de serviciu, să-mi aducă un ceai. Preocupată să-mi joc bine rolul, abia peste câteva minute am văzut-o în fundul infirmeriei pe Aurora.

Avea o compresă în jurul gâtului. A cerut şi ea, vorbind greu, schimonosindu-şi faţa la fiecare cuvânt, un ceai. A adăugat: „Foarte fierbinte”. M-am dezbrăcat şi m-am vârât în pat. Peste câteva minute ni s-au adus ceaiurile. Apoi am rămas singure. Femeia de serviciu a ieşit să aducă lemne, trimisă de Aurora.
Îmi potriveam mai bine perna sub cap, gândindu-mă să dorm puţin până la sosirea medicului, când am văzut-o pe Aurora scufundând termometrul în ceaşca cu ceai. Am zâmbit şi mi-a zâmbit. Acesta a fost începutul. După câteva clips, a scos termometrul din ceai, l-a şters de cearceaful pledului şi l-a pus pe măsuţa de lângă pat.
— Am aproape 40 grade, a, zis ea.
— Foarte grav! am răspuns eu.
Apoi am râs amândouă.
— Tu eşti bolnavă de-adevărat? m-a întrebat ea pieptănându-şi părul auriu pe care de obicei îl purta strâns într’un coc pe ceafă.
— N-am nimic! Sunt sănătoasă tun.. Am vrut să scap de extemporalul de la matematică…
— Asta-i tot?!
Aurora m’a privit lung apoi a adăugat:
— Cu mine e altceva…

Aştepta poate o întrebare. Dar n-am îndrăznit. Am vorbit apoi despre altele: despre profesoare, despre camaradele noastre, despre tot ce ne place şi nu ne place în internat şi în sfârşit, am ajuns să vorbim şi despre noi două, despre duşmănia dintre noi două. Şi a ieşit la iveală toată urzeala de intrigi, de cancanuri, tot ce uneltiseră un trimestru întreg „partidele” noastre.
— Dar ce interes aveau să fim duşmance? m-a întrebat Aurora, urcându-se în patul meu.
— Nici un interes! Aşa e tradiţia în internat. Fiecare dormitor să aibă două regine. Şi cele două regine în mod fatal trebuie să se urască. Nu întelegi? am adăugat eu. Toate fetele astea care trăiesc închise între zidurile astea mohorâte, care nu comunică cu lumea din afară, n-au ce să-şi spună , şi n-au ce să-şi povestească! Au nevoie să iubească pe cineva, să urască pe cineva…
— Da, să iubească, asta înţeleg, dar ura?
— Dragostea este exclusivistă, acaparatoare; s-au solidarizat câteva în jurul tău şi astea toate, fac un tot şi acest tot nu tolerează nici un adaos; nu tolerează să fie mai multe decât au stabilit la început. Când una din grupul meu trece în grupul tău, în mod neapărat, aproape automat, una din grupul tău trece în grupul meu. Şi vezi, lor nu le este destul să fie contra, cuiva, au nevoie să fie şi pentru cineva.. M-au ales pe mine, pentru că am stat deoparte!

Aurora a răspuns fără nici o convingere: poate… Dealtfel, de câteva secunde mi se părea că nu mă mai urmăreşte deloc. Se uita mereu spre uşă. Pândea ceva, aştepta pe cineva.Deodată, s-a ridicat şi a fugit în patul ei, spunându-mi: vine! Pe uşă, a intrat femeia de serviciu. Ne-a întrebat dacă mai avem nevoie de ceva. Aurora a spus enervată: „Doctorul nu are da gând să vină odată?”

— Ba da, i-a răspuns femeia. E in cancelarie. A venit şi domnişoara infirmieră.
Am schimbat cu Aurora o privire dezamăgită. Ne gândeam amândouă la acelaşi lucru: n-o să mai fim singure.
Infirmiera internatului, fusese învoită să lipsească două zile: „caz de forţă majoră”, cum spunea directoarea, „fata se mărită”.

Când am decis să mă îmbolnăvesc, ca să scap de extemporalul de la matematică, m’am bucurat că n-o să am supravegherea suspicioasă, ostilă, crispată, a domnişoarei Mia, infirmiera. Când fusesem odată ca adevărat bolnavă şi ea vroia să se ducă în oraş, la cinematograf mi se pare, m-a mânat în clasă, deşi abia mă mai puteam ţine pe picioare. Hai, ai lenevit destul, vezi-ţi de lecţii acum! Femeia de serviciu, a întins cuverturile pe paturi, a aşezat pernele, a împăturit prosopul, a şters chiuveta. În cererea noastră insistentă, a mai vârît câteva lemne în foc.