Cand te gandesti astazi la modele, de cele mai multe ori iti vin in cap niste numere – nouazeci, saizeci, nouazeci – caci asa s-a demitizat rolul unui model de viata. Model care, cu tot respectul, pare mai degraba realizabil atunci cand e imbucatit in modele mai mici, dar cu influenta mai mare in modelarea ta statistica de exemplar reusit in viata. Inainte sa ne modelam noi, ne asaza in matrite profesorii, care ne manuiesc direct sau indirect modele de referinta.
Detalii mici, modele mari
Ecaterina Teodoroiu sau Hannah Montana sunt extremele unui miez pe care doar curiozitatea il poate identifica. Din fericire, epoca emanciparii n-a scos inca din uz bunul simt cel mai de pret model al educatiei si reusitei intr-o viata. In acelasi timp, in virtutea tehnologiilor moderne, GPS-ul face casa buna cu arderea etapelor prin care ajungi pe scaunul sefului, dupa ce ai aterizat in prealabil sub el. Piei, drace, cand te-oi vedea intruchipat in chipul colegei nesuferite, pe care, daca as avea putina inteligenta „out of the box“, as putea-o lua de model pentru propria-mi descoperire interioara. Dar, mai presus de orice exemplu, sa ne aplecam si sa sarutam mainile parintilor nostri, cele mai reusite modele.
Mi s-a intamplat sa fiu intrebata care este modelul meu in viata, si lipsa spontaneitatii in a da un raspuns m-a convins ca n-am unul. Nu unul singur, ci fragmente de detalii pe care le admir la oameni dragi din jurul meu si pe care mi-ar fi placut sa le am lipite fara cusur intr-o personalitate perfecta… a mea. Este sau nu egocentrism, dar realitatea ma impinge sa cred ca dilema modelului unic este mai complexa decat cea a barbatului unic. Chiar si pentru observatorii neinspirati, detaliile atrag mai mult decat un intreg. Exceptand cazurile maladive in care apare imitatia idolului cantaret, caci mai rar s-a vazut in timpuri moderne o reprezentare fanatic admirativa a unui Patapievici sau Plesu, incercam sa ne raportam la detalii accesibile pe care unii le au, iar noua ne-ar placea sa invatam a le avea. Poate bucatirea mai multor idoli mici ne face accesul la modele mai facil. E ca un obiectiv pe care il poti atinge mai usor, in pasi, metodic, cu utilitate practica, prin comparatie cu privirea tamp admirativa catre un monument inaccesibil, care sa genereze frustrari majore. Reperele mele aleatorii sau nu sunt picioarele pana-n gat ale Mirunei, talia de viespe si sufletul de miere ale Anei, ochii si mintea sclipitoare ale Angelei, optimismul de neinfrant al Andreei, eruditia lui Sebi, umorul lui Dragos, bunatatea lui Razvan si tot asa… Admir, in cazul fiecaruia, ceea ce eu posed in cantitate mai mica sau mai mare, dupa caz, si raportez idealul meu realist la aceste exemple. De multe ori, ne agatam de modele faimoase in notorietate spontana sau asistata si nu asistam la exemplele reale, palpabile, datatoare de suflet, din jur.
Pedagog de scoala veche
Sa tot fie vreo douazeci si ceva de ani de cand purtam cravata de pionier, bentita si pantaloni pe sub sarafan. Cu siguranta nu eram un model de fashionista, caci nici macar nu exista termenul acesta. Mama imi croia si cosea rochii, imi tricota pulovere, imi facea prajitura din fulgi simpli de porumb si zahar caramelizat, ca astea erau ingredientele la moda, iar tata ma ajuta la lectii, ma ducea la tenis, la pictura, la patinaj si spera rabdator, in ciuda lipsei mele evidente de talent. Cam tot din acele vremuri dateaza modelele mele pedagogice. Gheba, celebru matematician, isi imprumutase involuntar numele profesoarei de mate, memorabila prin infatisare, dar mai ales prin cunoastere. D-na Prepelita, care mi-a dat gustul pentru limba, dar mai ales literatura romana, ne-a invatat lectia corectitudinii: nu conteaza ca esti sau nu eminent, meriti nota pentru care ai invatat, fara exceptie. D-na Iancu, pe care o sorbeam cu totii din priviri, caci era de o eleganta rapitoare si-o placere a meseriei molipsitoare, mi-a cultivat apetitul pentru grai si scris, punand definitiv in umbra semi-talentul meu informatico-matematic. Domnul Negut, ilustru geograf, mi-a taiat respiratia in nenumarate cursuri de istorie a geografiei economice, cand, de la inaltimea domniei sale, abia trecuta de pupitrul catedrei, turuia fara niciun suport de memorie numere si intamplari din toate colturile lumii. Iar eu uram geografia, dar nu-l puteam uri pe el. Am auzit la un moment dat expresia: cine n-are istorie sa si-o faca. Cine n-are modele sa le caute. Plasticul nu e fantastic, asa ca mai bine ar cauta materiale fine, naturale, din care se fac oameni drepti, curati, frumosi.
Teatru contemporan cu influente clasice
Pe principiul „cititorii nostri sunt mai inteligenti ca ai lor“, prietenele mele sunt mai inteligente ca ale lor. Si una dintre ele, chestionata asupra modelelor ei in viata, mi-a dat material suficient pentru reflectie. Modelele ar trebui sa fie contemporane, raportate la timpii prezenti, caci, fara a minimaliza calitatile Ecaterinei Teodoroiu – si aici o citez – un astfel de model ar suna si rasuna fals pe langa Monicile, Sensualele si Blondele de referinta contemporan citadina. Cam cum ar arata pijamalele imprimate cu nevasta lui Burebista (dar oare de unde stie prietena mea cum arata nevasta lui Burebista?) in locul celor deja clasice, cu Hannah Montana? Presupunand ca mediul tau familial si familiar ti-ar imprima modele ale generatiilor trecute, ai pica in desuet, in incercarea de a te intersecta cu modelele confratilor tai. Si cu toate astea, candva, de demult, influentata de tata, un anticomunist convins si convingator, am devenit o impatimita a dreptatii fostilor dizidenti politici. Si in primele si timidele mele incercari jurnalistice din perioada liceului, am incercat sa-i iau un interviu domnului Coposu. Pentru mine, la vremea adolescentei, cand ne desparteau cel putin sase-sapte decenii de viata in cel mai pur si dur sens, nimeni nu statea mai drept moral ca domnia sa. Paream rupta din file de poveste prin comparatie cu colegii mei, dar ma duceam voluntar sa sustin cauza unui partid doar pentru ca el era condus de un reper moral fara egal. Cateodata, in teatrul contemporan e bine sa strecuram si cate o nota clasica, aducatoare de profunzime inspirationala.
Cei sapte ani de acasa s-au facut o viata
Cele mai de pret lectii ale copilariei sunt bunul simt si increderea in sine. La cate case, multiplicati cu doi parerile vizavi de educatia necesara unui copil. Ce ar trebui sa manance, cum ar trebui imbracat, cand sa nu mai foloseasca suzeta, ah, nici nu trebuie sa-i dai asa ceva, ca i se strica dintii dinainte sa-i aiba, si lista continua pana la si dupa majorat. Exista insa un punct comun tuturor: bunul simt. Invatamintele de politete sunt diferite, caci fiecare interpreteaza in sens propriu rumegarea si eliminarea semintelor sau „tantizarea“ si „nenizarea“ unor fapturi inca tinere. Mai tarziu, bunul simt devine un model, cu atat mai mult cu cat se asociaza cu personaje simple, lipsite de diplome aurite si excursii first class. Oamenii simpli cu bun simt mi se par cea mai de pret mostenire culturala a neamului. Sunt nealterati de vicisitudinile high-tech, ramasi in frumusetea atemporala a autenticului. Un model de urmat prin naturalete. Eu il regasesc zilnic si ma consider norocoasa sa iau lectii de modestie si bun simt de la cele mai dragi colege de serviciu: doamnele de la curatenie. Poate am facut o obsesie din a le oferi drept model, dar in cazul lor, cei sapte ani de acasa s-au facut o viata.
Cu GPS-ul pe scurtatura realizarii profesionale
In goana nebuna dupa modelarea statistica a sanselor de a deveni la fel ca un idol adoptat, ni se intampla fie sa copiem stramb, fie sa ardem etape in focul amantlacurilor. Ne place cum se imbraca cineva, hop, alergam sa cumparam de la aceleasi magazine, chit ca potriveala pe manechin e la fel de reusita ca imitatia celebrelor „vuitoane“. Nu degeaba ne omoara stilistii astia cu atitudinea care conteaza, caci si atunci cand copiezi la examen si cand il sau o traduci la examenul vietii, e bine sa ai atitudine, sa nu se prinda nimeni de plagiat. Cum vine treaba insa cu copierea pasilor din schema logica de avansare pe scara profesional ierarhica? De ce sa astepti multiple reiteratii ale aceluiasi proces, cand poti sari direct la final, daca jonglezi bine cu firele si prizele de scurtcircuitare ale sefilor de sex opus? Chiar daca, in aparenta, GPS-ul te poate scoate pe scurtatura realizarii profesionale, cam zdruncini caroseria prin drumuri neasfaltate, risti sa ajungi pe sensuri unice nemarcate si sa ti se blocheze drumul de catre o masina care strange gunoiul cu tot cu tine. In reperele alese, fie ele vulgar banale sau elaborat intelectuale, este bine sa ne pastram stilul. A citi carti, pentru ca asa citeste modelul nostru, sau a ne compromite inima pentru un pas in sus nu sunt demne de luat in calcul.
Anti-modele, bune de pus in rama
Apropo de modele, acum doi ani, intr-un proces de dezvoltare personal-profesionala, mi-am putut alege un mentor, ca parte dintr-o etapa riguroasa de urmarire a carierei. Grea mi-a fost decizia, caci aveam de ales pe cineva care sa abunde de calitati pe care eu le bifam, politically correct, la puncte de imbunatatit. Ori, cel mai greu si mai greu este sa admiti ca, daca nu esti politically correct, o sa suferi rau din orgoliu. Am ales atitudinea relaxata, aparent je m’en fichista, a unui om experimentat in viata si profesie, care nu are nevoie sa pozeze in nimic, caci propria-i imagine i se potriveste cel mai bine in obiectiv. O persoana curajoasa pana la nebunie, care m-a provocat sa nu fiu eu, cea care ma cunosc si sunt cunoscuta. Mi-a sugerat sa-mi apropii oameni care nu-mi plac, care ma enerveaza de-a dreptul, pe care-i simt ca ma plac cu rezerve si mai degraba mi-ar scuipa in fata bubele si mucegaiurile decat bomboanele caramelizate. Ei vor fi cei care vor scoate la lumina intunericul pe care nu vreau sa-l vad si pe care altii n-au ochelari tridimensionali sa-l observe. L-am privit cu suspiciune si ciuda ca, dintre atatea posibilitati, m-am oprit aparent gresit la un model care, in loc sa ma valorizeze, ma denomina. A fost doar o impresie de moment, caci urmandu-i sfatul mai degraba din curiozitate decat din curtoazie, am descoperit ca nu stiu ce demoni zac ascunsi, nici ca dusmanii din preajma pot fi modele partiale in compunerea tinutei complete de viitor.
Sarutmana, mama mea,
sarutmana, tatal meu
Eu vin dintr-o cultura introverta, desi eul meu este profund extravert. Mi-a fost greu sa-l tin in cusca multi ani, l-am exprimat si inca il exprim evaziv, de teama interpretarilor gresite sau a manipularii celorlalti. Parintii nostri stiu sa ne iubeasca fara cuvinte mari, caci ei la randul lor n-au fost iubiti in vorbe. Alte vremuri, alte greutati. Dar grija, si dedicatia, si de multe ori sacrificiul lor sunt cele mai de suflet modele in viata. O prietena de-a unei prietene de-a mea, al carei umor imi stoarce lacrimi mai ceva ca o conjunctivita severa, mi-a spus simplu ca, oricat de banal ar parea, parintii ei sunt modelele din viata. Ramasa orfana de tata la o varsta foarte frageda, a fost crescuta de o mama care nu si-a lasat niciodata copiii sa vada rautatea celor din jur, greul si durerea, dar mai ales intinarea memoriei unui tata erou. Pentru fiecare dintre noi, parintii sunt cele dintai si cele de pe urma modele, carora le semanam cu sau voia noastra si pe care ii purtam in gesturi, in rationamente, in afecte, in trup. Nu degeaba o vorba din popor spune ca cel care vine la petit sa ia aminte la chipul si infatisarea mamei, ca asa grasa si cu celulita o sa fie si fii-sa, oricat de mladioasa ar arata acum sau, din contra, o sa ramana la fel de frumoasa. Nu e doar genetica in joc, e jocul lui Dumnezeu, care a dat in noi instincte materne si paterne ce ne fac sa uitam de noi insine si sa vrem sa facem totul pentru copiii nostri. Orbi sau nu, toti ar trebui sa ascultam in lacrimi cantecul lui Hrusca: „Sarutmana, mama mea, sarutmana, tatal meu…“ si sa ne amintim sa le spunem ca ne sunt modele, cat mai e timp. Asta ar trebui sa fac si eu.