La splendida Gală „VINCERO –Luciano Pavarotti, Povestea unei vieți”, care a avut loc pe 5 octombrie 2017 la Opera Națională București, comemorând zece ani de la dispariția artistului, a fost prezentă, alături de echipa splendidă de tineri muzicieni pregătiți de Fundația Luciano Pavarotti, femeia alături de care marele artist și-a trăit ultimii ani și ultima mare, splendidă, norocoasă poveste de iubire: Nicoletta Mantovani Pavarotti, cea de-a doua sa soție, mama lui Alice, a patra fiică a lui Luciano. Senină și luminoasă, răspândind aceeași bunătate pe care au remarcat-o toți cei care l-au cunoscut sau l-au ascultat pe marele tenor, Nicoletta Mantovani Pavarotti a acceptat să stăm de vorbă despre dor și despre bucurie, despre tainele pe care le-a învățat trăind lângă un om atât de bun și un artist atât de mare, despre miracolul maternității și despre felul de-a privi lumea în lumina zâmbetului.
Fotografii de Paul Buciuta
Alice Năstase Buciuta: Ce se schimbă în dorul de cineva atât de drag după ce trec zece ani de la despărțire?
Nicoletta Mantovani Pavarotti: E o întrebare complicată. Când e vorba de dor, zece ani nu înseamnă zece ani. Intensitatea sentimentelor profunde rămâne aceeași, oricât timp ar trece, iar dorul nu se schimbă odată cu trecerea anilor, căci eu și Luciano am fost atât de puternic, atât de clipă de clipă unul împreună cu celălalt, încât atunci când el a plecat a luat cu el o parte din mine. Partea din mine care a rămas, însă, încearcă să ducă mai departe visurile sale. Pentru el era foarte important să ajute și să învețe tinerii, să-i îndrume să ajungă pe scene, să dea mai departe iubirea lui pentru muzică și asta încerc să fac și eu, în continuare, prin Fundația Luciano Pavarotti. Tristețea și supărările nu făceau parte din ființa lui Luciano, el nu voia să risipească niciun minut din frumusețea vieții în tristețe, el nu se plângea de nimic niciodată, de aceea, încerc să transform și eu tristețea și nostalgia care mi-au rămas, în ceva pozitiv. Și îmi dedic viața fiicei noastre și muzicii, așa cum ar fi făcut și el.
Râdeați mult împreună? Am citit într-un interviu că râdea, câteodată, de felul în care cântați, de exemplu…
NICOLETTA MANTOVANI PAVAROTTI: (râde) Da, e adevărat, râdeam foarte mult. El era foarte jucăuș, foarte vesel, și, ne distram enrom, într-adevăr, Luciano considera că nu există nimeni pe lume pe care să nu-l poată învăța să cânte și a încercat și cu mine asta, a încercat tot ce era posibil, prin toate metodele, prin canto tehnic, prin toate exercițiile și regulile, dar a fost totul în zadar. „Gata, nu mai pot”, a zis el. „Cu tine nu reușesc, ești singura ființă din lume”, și am râs mult, râdeam mereu pe tema asta. Acum nu mai râd așa mult, dar am râs împreună cu Luciano cât pentru o viață.
Cum s-a schimbat Luciano Pavarotti după ce a devenit tată pentru a patra oară, trăindu-și paternitate în deplină maturitate?
NICOLETTA MANTOVANI PAVAROTTI: Luciano avea trei fiice, era deja tată, și el s-a străduit să fie un tată bun și cu fiicele sale mai mari, dar trăise paternitatea într-o altă etapă a vieții sale, când era mult mai strict, el nu s-a jucat prea mult cu fiicele lui mai mari, a fost altfel. Fetița noastră i-a adus o foarte mare bucurie, a fost ca o surpriză extraordinară, ca un dar pe care l-a primit cu mare recunoștință. Alice pur și simplu l-a cucerit, se juca cu ea, o alinta, o răsfăța, o ocrotea, ea a devenit marea lui bucurie.
Dar pe dumneavoastră cum v-a schimbat maternitatea? În ce trăsături îl recunoașteți pe tatăl ei, atunci când o priviți pe Alice?
NICOLETTA MANTOVANI PAVAROTTI: Totul s-a schimbat în viața mea. În primul rând, nici nu-mi imaginam câtă bucurie poate să aducă în viața mea o asemenea întâlnire. Ce am simțit pentru fiica noastră nu am mai trăit niciodată în viață, pentru un copil poți să îți dai și viața, simți pentru el o iubire eternă, iar toate acestea îți preschimbă existența într-una mult mai frumoasă decât înainte. Iar Alice e foarte specială, are ochii aceia pe care eu îi privesc și știu că i-am mai văzut deja, că îi cunosc dinainte, e o senzație stranie. Și l-a moștenit în înțelepciune, în măreția inimii, în simțul dreptății foarte accentuat, pe care îl avea și el. Nu și în voce, nu cântă, dar în toate celelalte calități.
Mulți spun greșit despre mine că am avut o viață ușoară, că el era bogat și că am trăit bine… Nu a fost așa. Luciano era în primul rând un om inteligent și bogat la inimă, la suflet.
Ascultați în continuare muzica interpretată de Luciano Pavarotti? Aveți anumite preferințe care vă amintesc de momente speciale trăite împreună?
NICOLETTA MANTOVANI PAVAROTTI: Ascult mereu repertoriul lui, și din rațiuni personale, și din motive profesionale, pentru spectacolele pe care le pregătim, cum este această gală de la București, sau pentru concertele tribut. Da, ascult în permanență. În ceea ce privește anumite preferințe, foarte dragă îmi este opera Bal mascat, pe care Luciano o considera cea mai importantă operă pentru cariera lui și era foarte legat de ea. Și cântecele le ascult, Miss Sarajevo, atât de frumos, atât de special, care a ajuns să fie simbolul a tot ceea ce a făcut Luciano în lupta sa socială, în dorința lui de a ajuta copiii și pe cei aflați în războaie, în Bosnia, în Guatemala… Iar Caruso nu se poate să nu-ți atingă inima, nu pot să-l ascult cântând Caruso fără să-mi dea lacrimile, sunt multe analogii pe care le fac cu Luciano atunci când vorbesc despre Caruso…
Seamănă cineva cu Luciano Pavarotti, mai poate vocea cuiva să atingă asemenea inflexiuni? Vă amintește vreo altă voce a lumii de vocea lui?
NICOLETTA MANTOVANI PAVAROTTI: El a susținut întotdeauna că doar cei care sunt originali, care au un ceva al lor pot să răzbată. Îi spuneau și lui, la început: îmi amintești de Caruso, îmi amintești de di Stefano, iar el răspundea: „nu vreau să vă aduc aminte de nimeni altcineva, eu sunt Luciano Pavarotti”. Când particip la audiții, îmi place să descopăr voci noi, nu caut pe cineva care să semene cu Luciano. Eu nici nu sunt o mare specialistă, îi am alături de mine, ca profesioniști ai muzicii, pe maeștrii Paolo Andreoli și Sabino Lenoci, eu caut ceea ce și Luciano căuta, emoția de dincolo de voce, eu judec în primul rând ceea ce comunică acel artist, nu încerc niciodată să găseasc ceva asemănător cu vocea lui Luciano.
Tenorul român Alin Stoica a primit un premiu foarte important din partea Fundației dumneavoastră, a cântat și în gala comemorativă din septembrie de la Arena di Verona… Ce ați remarcat la el?
NICOLETTA MANTOVANI PAVAROTTI: Puterea vocii sale, forța lui, claritatea, pregătirea… Dar în lumea
operei contează multe, foarte multe elemente, dincolo de precizie, contează conturul, finețea, în plus, opera s-a născut în Italia și de aici vin și alte nuanțe de care trebuie să ținem seama, dicția corectă, nuanțele, modul potrivit în care simți ceea ce cânți, emoția… Există multe voci foarte bune în România și-mi face mare plăcere să le ascult. În toate concursurile la care particip, la care vin tineri din întreaga lume, nu doar europeni, ci și coreeni, chinezi și alții, remarc mereu cât de buni sunt românii, vocile lor sunt mereu aparte, foarte deosebite, eu chiar cred că e o relație specială între Italia și România și m-aș bucura să facem mai multe lucruri împreună, să facem schimb de artiști, să facem spectacole…
Nu ați avut o viață ușoară, ați fost bolnavă de o boală foarte gravă, considerată boală incurabilă, ați rămas văduvă când copilul era foarte mic… Cum ați reușit să rămâneți totuși, luminoasă, generoasă, fără să deveniți, poate, amară?…
NICOLETTA MANTOVANI PAVAROTTI: Am avut un foarte mare maestru de viață, pe Luciano. Mulți spun greșit despre mine că am avut o viață ușoară, că el era bogat și că am trăit bine… Nu a fost așa. Luciano era în primul rând un om inteligent și bogat la inimă, la suflet. El m-a ajutat să trec peste greutăți și, atunci când m-am îmbolnăvit, într-adevăr, de o boală foarte gravă, scleroză multiplă, el, cu entuziasmul lui, m-a susținut și m-a învățat să nu privesc boala ca pe o nenorocire, ci, dimpotrivă, ca pe o oportunitate, ca pe ceva care îmi poate schimba viziunea despre lume. Acestea sunt adevăratele valori ale unei vieți. Și lucruri mici, de fiecare zi, pe care le-am trăit și le-am învățat lângă el, s-au preshimbat în ceva mare, într-o filosofie de viață, într-un fel de a vedea partea bună a lucrurilor și vreau să dau mai departe această valoare și către Alice. Pentru că, în viață, totul depinde de cum vezi tu lucrurile, de unghiul pe care îl alegi ca să privești lumea. Chiar și cele mai grele încercări au ceva frumos dacă le privești din unghiul potrivit. N-are rost să rămânem blocați în ceea ce este negativ. Și doar tu poți să schimbi felul în care privești…
În ce vă găsiți fericirea, în noua dumneavoastră viață?
NICOLETTA MANTOVANI PAVAROTTI: Cu siguranță, Alice e sursa mea cea mai importantă de fericire. Surâsul ei aduce surâsul meu… În această etapă a vieții mele Alice e lumina mea. Am avut și o altă experiență, am trăit o vreme alături de un alt partener, dar acum m-am întors numai către Alice, către strădania de a fi un om mai bun, căci Luciano prețuia bunătatea ca pe cea mai însemnată valoare a unui om, și către proiectele noastre prin care încercăm să dăm o mână de ajutor ca să facem lumea mai bună, așa cum își dorea și Luciano.
