O viata intreaga le-am suspectat de prefacatorie pe femeile care spuneau ca nu le pasa daca sunt sau nu casatorite cu omul iubit, daca locuiesc sau nu impreuna. Le-am aprobat condescendent pe cele care mi-au impartasit decizia lor de-a face un copil chiar daca coechipierul lor de conceptie le-a somat precaut sa nu transforme clipa lor de placere intr-un fapt cu urmari pe viata si pe moarte.
Mi-a fost mila de cele care mi s-au confesat a fi fericite oricum, cu sau fara consimtamantul iubitului la dragostea lor fara margini.
Dar dupa ce mi-am domolit de mai multe ori orgoliile la starea civila, dupa ce am purtat inele de logodna pavoazate cu piatra sclipicioasa si-am concubinat lung si zdravan cu oameni care se simteau langa mine cel putin la fel de singuri pe cat ma simteam eu alunecand langa umarul lor parca nu in somn, ci in moarte, dupa ce am dat drumul din lant haitelor geloziei si m-am lasat de buna voie oropsita de hartuieli cu pojghita de amor, m-am intors la intelesul dintai al iubirii. M-am pomenit ca stiu, de fapt, sa iubesc, fara sa pretind nimic.
Imi invit barbatul in cortul de panza alba pe care l-am inaltat in gradina mea cu ciresi si meri fragezi, si-l ascund acolo intre bratele mele indragostite, intre bataile inimii mele supuse. Ii spun doar lui despre copiii pe care-i vom avea impreuna, si-i povestesc cat de mult mi-as dori sa ii semene lui, sa fie frumosi la trup, nobili la suflet, inzestrati cu lumina in inima. Ii cant in soapta cantece de dragoste, il legan sa se odihneasca, ii sarut visele, chiar si atunci cand adoarme, adesea, departe de mine…
Nu ma prefac atunci cand spun ca sunt fericita cum n-am fost niciodata. Si pentru ca stiu cum e sa contempli sceptic o fericire zanateca, infrunt demn si senin privirea caldut-amabila a celor care ma asculta spunandu-le ca n-am nevoie de aplauze pentru marea mea dragoste. Ca nu-mi trebuie aprobarea altcuiva pentru deciziile mele de viata, de dragoste. Nu mi-e rusine sa duc singura greutatea schimbarilor si nici neintelesul sau oprobriul celor din jur nu ma poate manji. Si, cu adevarat, niciuna dintre incercarile grele ale vietii nu mi se pare anevoios de dus intr-o iubire in care, chiar daca nu ai dreptul sa imparti toate clipele, toate visele, stii ca vei imparti eternitatea.
Un singur lucru mi se arata, insa, tot mai greu de dus. Dupa ce el pleaca, frumusetea lumii imi devine povara. Fara el, ma doare clipa in care rasare luna si-mi aureste fereastra. Imi rascoleste tristetile mirosul de iarba cosita care-mi intra dimineata pe geam, si nu-l pot simti decat eu. Ma dor drumurile cu soare, ma ranesc ploile razvratite si calde. Sunetul harfei ma face sa plang. Ma chinuie marea, ma sfasie crengile plopilor. Ma intristeaza norii albi. Ma insangereaza stelele Casiopeei…
Cu puteri inmiite de dragoste, ma pot lupta, de una singura, cu orisice pericol, cu orice apasare. Doar splendoarea lumii nu mai stiu s-o indur. Si-atunci inchid ochii si astept. Cand va veni, se va face lumina. Imi amintesc ca alaturi de el sunt fericita cum n-am fost niciodata. Rabd aprobarea condescendenta a celor care nu pot sa ma creada ca mi-e de ajuns sa-l vad numai din cand in cand. Si, intre timp, ma rog sa vina, sa vina din nou. Macar o data. Si-apoi sa ramana, tot o singura data.
