Iubire, vezi că azi ajung târziu acasă: LA 1.00 AM TELECONFERINȚĂ, LA 2.00 NASC, LA 3.00 AM MITING – de Simona Catrina

Printre alte mii de prostii forwardate pe e-mail, am primit de la o prietenă un mesaj care conținea un text. Se numea “Femei de carieră” și era semnat Mircea Dinescu. După prima frază, am fost stupefiată: era, de fapt, un text de-al meu! Un text pe care îl publicasem deja într-una dintre cărțile mele, “Codul nebunelor maniere”.

Acest text nu e scris de Mircea Dinescu.

Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Ieșise din cabină, își netezea fusta și bombănea: „Știi bancu-ăla cu Ițic?“. N-am știut dacă vorbește cu mine, așa că am mormăit incert, în așa fel încât, la o adică, să reiasă că eu de fapt cântam. A continuat și m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: „Cică se ruga Ițic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să câștig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să câștig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuți și pe mine să câștig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atâta văicăreală, se repede la el: mă, Ițic, pe cuvânt că te-am auzit și m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajuta-mă și tu puțin: joacă la loterie!“
Am hăhăit cu ea un pic, dar așteptam legătura dintre banc și motivul reuniunii noastre private. A continuat: „Așa și eu, dragă: tocmai am făcut acum un test de sarcină care, normal, mi-a ieșit negativ. Am plâns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămân gravidă și degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne intâlnim decât opt minute pe zi, dimineața. Și, deși el n-are nevoie decât de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă și botul cu ruj.“

Verifică-ți agenda, am putea să ne vedem azi la 1.45 să luam lunch-ul și să facem un copil?

Mă uitam la ea cu ceva ce fusese până de curând admirație, dar deja nu mai eram sigură: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate și performanță. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promoușăn, targhet, ăuernes, marchet, pablic-rileișăns, plening, risărci, fidbec. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu, era deci colega-cea-fară-de cusur, carierista care se temea doar de bomba atomică și de bărbații care cred că femeile sunt inferioare. Avea un soț manager, care-și făcea al doilea doctorat și chelise prematur din cauza studiului năpraznic și ambiției de a fi șef. Aveau bani, lucrau în multinaționale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mândria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect.

Când au împlinit 30 de ani, au făcut consiliu de familie, cu părinți și cu socri, cu tot, și au decis să aibă un băiat și o fată, neapărat în ordinea asta. Când au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă și-un pechinez, numai că programul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 și pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 și pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, îi lăsa și lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea și el, mânca uscătură. Apoi se strecura în pat lângă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trișa, seara nu făcea duș, nu mai avea timp. Făcea doar dimineața.

Ea văzuse-n filme cum femeile de carieră își făceau test de sarcină la WC-ul firmei, deoarece acasă nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare dată era că numai din ovulul ei nu se putea isca niciun făt, mai trebuia și ceva de le el, parcă. Dar el avea de învățat ca s-ajungă docent, ea avea de ajuns cea mai șefă și de câștigat bani. Copiii nu apăreau, iar cuscrii făceau deja consilii numai intre ei, hotărau ceva, însă rezoluția rămânea nerostită, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu răspundeau, erau în miting.

Pe ea, ovulația o prindea numai în brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu știa ce e aceea ovulație, deși pe vremuri, când erau studenți și obișnuiau să mai și trăiască, ea îi desenase doua ovare și niște puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadă.

Femeile s-au opintit citeva secole să ajungă egale cu bărbații, iar acum nu mai stiu cum să scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca niște tâmpite, îi mulțumim patronului că ne dă șansa extraordinară de a lucra și-n weekend, ca să ne afirmăm și să ne ținem de deadline. Șefii pleacă de vineri la prânz și-i mai vezi luni după-masă, când se deșteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ține locul, că de-aia ai dat atât din coate și-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal.

Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook și Power Point, coșmarul ți-e împicățit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie „urgent“, „campanie“, „scheme“, „rapoarte“. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrățici și te trezești țipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7.30 și la 8 trebuie să fii la firmă și-ai dormit strâmb și-ți stă bretonul ca o bidinea.

Scuză-mă, te las puțin pe fir, că mă cere unul de nevastă…

Munca e bună numai când ți-aduce un franc cinstit în buzunar și, mai ales, îți dă și răgazul să-l cheltuiești. Sistemul suedez prevede că trebuie să amețești muncind cinci zile pe săptămână și să amețești în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil.

Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naște trei pui vii pe care îi hrănește cu lapte praf, soțul o iubește leșinant, deși o vede cam șase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deși e neurochirurg, șef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase și-o așteaptă pe ea cu mașina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se știe când operează el pe creier și mai face și lecții cu ăia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri și de convins opt clienți să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în „Baby Boom“ se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzația că se poate orice. Că soțul, copilul, ciobănescul german și siameza așteaptă oricât, ei latră la unison de mândrie că au o directoare în familie.

Când ambii soți muncesc deopotrivă, ajungi să le înțelegi masochismul, până la urma. Pericolul dospește abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4.00 de la uzina, apoi vrea mâncare cu sos, maiouri cât de cât curate și puțin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorțul part-time și facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.

Când constați că fetița ta îi spune „mama“ soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină și uite că știa ea ce știa) și bâzâie că pe bonă o iubește cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ți dai demisia. Copilul nu înțelege că tu crăpi muncind că să aibă el garsonieră-n București când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecțiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluș. Dar tu, care-ai răspuns la celular și-n clipa când te cerea ăla de nevasta, și i-ai spus lui „da“, acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene și ai continuat să vorbești cu șeful de secție la telefon, nu prea înțelegi cum vine chestia asta cu renunțatul la carieră de dragul familiei.

Mircea, fă-te că trăiești!

Apropo, când ți-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On și Off, erau numai fixe cu roată și fir cârlionțat. Vasăzică: ultimul film văzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citită a fost „Noțiuni de introducere în cibernetică“, ultima ieșire în natură a fost pe ierbuța de la Romexpo, când ți-a venit delegația din Danemarca, ultima data când ai găsit alimentara deschisă în drum spre casă încă se găsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot și odată i-ai făcut uneia o confesiune prin fax, încă îi cumperi copilului haine cu două măsuri mai mici, fiindcă atât purta când te-ai angajat, ultima data când ai fi vrut să faci sex aveai ciclu, iar ultima data când ai făcut sex te-ai inhibat, fiindcă uitaseși să-i spui ceva contabilei.

Nu i-ai mai spus bărbatului din viața ta „te iubesc“ de-o veșnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu, ar trebui să i-o șuieri în timp ce-ți tai pielița de la unghii, imediat după ce-l ameninți să nu cumva să uite să-ți cumpere tampoane cu aripioare și adeziv, că-ți vine sigur deseară sau mâine.

Am chiulit și-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna. Chiulește și tu, salvează-ți viața, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simț, în doze homeopatice. Să știi numai tu.

Cele mai frumoase petice de viață le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai buna bere pe care am băut-o în viață mea n-a fost la Praga, ca lumea buna, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la ședință de redacție, lăsând vorbă că mi s-a spart țeava de calorifer și m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (și mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluție, când habar n-aveau că intraseră deja în direct, și cineva i-a zis lui Dinescu: „Mircea, fă-te că lucrezi!“. Și Mircea a ascultat. Și-a ajuns departe. Până când vom pricepe omenește tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.