Cateodata, revelatiile se isca din te miri ce. Intr-o zi, ma uitam cum catelul unei prietene maraia molfaind o bufnita de cauciuc – jucaria copilului. Ala mic urla ca sirena politiei, incercind sa-i extraga animalului bufnita din colti, dar catelul nu s-a lasat si povestea s-a incheiat apoteotic, c-o cazatura-n poponetul pufos al bebelusului si cu-n latrat victorios improscat pe trei etaje de bloc.
Atunci am inteles ca nu e nici o deosebire intre mine si catelul care, din ratiuni cel putin prostesti, a tinut cu dintii – la propriu – de pacostea de cauciuc. La viata mea, am tinut cu dintii – la figurat – de atatea relatii nedrepte, incat m-am simtit instantaneu ca un catel afectat de orgolii demne de o cauza mai buna.
Principiul incapatanarilor comunicante
Daca intrebi in dreapta si-n stanga, toata lumea stie lectia papagaliceste: nu-merita-sa-stai-intr-o-relatie-cu-un-barbat-care-te-face-nefericita. Cand o alta femeie ne povesteste cate rabda de la un ingrat, gasim imediat cel mai blanos frazoi prin care ii dam de inteles ca e tampita. O femeie ca ea, misto la cap si la trup, sanatoasa la ambele, sa stea dupa un papitoi care s-a obisnuit cu ideea ca totul i se cuvine? Ai de mine!
La randu-ne, insa, cand avem de dat socoteala asupra unor stupizenii similare, pe care le comitem din motive (sau mai degraba pretexte) aberante, nu gasim argumente si clefaim niste cuvinte fade, de scuza fata de noi si de restul lumii. „Pai il iubesc…“
Lumea e plina de iubiri care merg intr-o singura directie, ca un metrou ruginit. Cum te-nvartesti, dai numai de relatii in care unul inghite orice, iar celalalt il indoapa cu orice. Cu cat e rabdatorul mai moale, cu atat e obraznicul mai vivace. Legea vaselor comunicante. Unul isi taie venele, celalalt si le umfla de mandrie. De ce sa-i dai ovaz unei iepe care mananca si paie?
Iubirile reciproce au rata cea mai mica de supravietuire, fiindca dulceata lesinanta a dragostei impartasite da foarte repede in sete cronica sau diabet sentimental. Rutina inlocuieste hrapareata goana dupa confirmari ale iubirii. Blazarea incita la adulter, urmeaza razboiul, pierderile colaterale si incheierea unei paci handicapate. Paradoxal, cel mai mult tin iubirile in care unul se tavaleste pe jos, ranit in moalele inimii de fiecare faza dubioasa, iar celalalt dezvolta gusi de automultumire, constatand ca partenerul ar face orice, dar orice, de dragul relatiei.
50 de ani de casnicie, un veac de singuratate
Am fost odata in vizita la familia Barbu, care aniversa nunta de aur. Dupa 50 de ani de casnicie, ai zice ca ai adunat atata dragoste ca aproape ca ti-e dor de-un necaz ca de mama. Pe urma, fara sa ma las turmentata de scenele lor pupacioase de la momentul tortului, mi-am amintit ce stiam de la doamna Barbu, folclor adunat in ani si ani de confesiuni.
Domnul Barbu a inselat-o de cateva zeci de ori, cu cateva zeci de pipite si cu cateva doamne. Odata, chiar ii balmajise ca el s-a indragostit de o colega de la regia de cai ferate, unde lucra el, si ca pleaca sa-si intemeieze o familie cu suspomenita. Atunci, doamna Barbu a avut o idee geniala, pentru care se felicita si azi: i-a facut domnului Barbu un copil. Starmocind de emotia unei paternitati trase de par, el s-a repliat din atacurile extraconjugale si-a redevenit exemplar, pana prin luna a doua de alaptat, cand a fost sedus de alta pereche de sani, pe care nu-i maltrata nici o gurita flamanda de sugar.
Aventura s-a prelungit pana cand copilul a intrat la scoala. Timp in care doamna Barbu a mai facut un copil, fiindca domnul Barbu incepuse sa se gandeasca serios la o casnicie cu diva cu sani cocotati. Cand baietii au ajuns la liceu, domnul si doamna Barbu adunasera la activ atatea bagaje facute si desfacute, certuri si vagonete de lacrimi, incat ai fi zis ca nu mai era nimic de facut, in afara de un divort din care toata lumea ar fi iesit multumita: si ei, si avocatii.
Dar doamna Barbu deja nu se mai indura de stiva de concesii facute o viata intreaga. Dupa ce-a rabdat atatea, avea vreun rost sa divorteze acum? Cand ma intreba asta, gogona ochii si genele rare i se cracanau pe arcade.
Eu o incurajam sa divorteze, sa-si redea demnitatea si fericirea, dar ea ma punea la punct c-o balanganire de palma in aer si c-o replica pe care o uram: „Ce stii tu, care n-ai fost maritata…“. Pai tocmai ca stiu, doamna, ii spuneam, ca daca n-as fi facut si eu, la randu-mi, vrafuri de compromisuri sentimentale, pesemne ca la ora asta eram doamna cutare, prevazuta cu copii sau/si cu statut social onorabil.
Domnul Barbu n-o mai insala pe doamna Barbu, pentru ca din cauza ca a atins o anumita etate, dumnealui e impotent si amantele fragute pe care le vina mereu nu sunt interesate de cat-p-aci-sex. Doamna Barbu e foarte multumita ca domnul Barbu s-a cumintit. Nu trece zi fara ca doamna Barbu s-aprinda o lumanare la biserica pentru sanatatea celui care-a inventat anatomia si fiziologia omului, pentru ca le-a pus barbatilor termen de garantie mai drastic.
Felicitarile, masa si compromisul
Ma tot uitam la catelul gazdei mele cum maraia salivos cu bufnita de cauciuc in bot. Ma revedeam, a mia oara, si nu numai pe mine. M-am gandit la toate femeile care tin cu dintii de niste caricaturi de relatii. La ce s-o fi gandind catelul cand trage de bufnita?
Coreland cu ceea ce gandim noi, proastele care savarsim concesii impardonabile, am dedus ca animalul isi acorda lui insusi – nu-i asa? – scuze temeinice pentru ceea ce face: iubesc aceasta bufnita, nu pot renunta la ea; nu ma intereseaza bufnita prea tare, dar nu vreau sa puna copilul laba pe ea; daca n-o sa am bufnita asta, n-o sa mai gasesc niciodata o alta bufnita; ce-o sa le explic celorlalti catei, cand topaim pe maidan, iar ei au jucarii de cauciuc si eu n-am jucarie de cauciuc?; ma leaga prea multe amintiri de bufnita asta ca sa-i dau drumul asa usor; dupa ce am investit atatea timp si rabdare ca sa pun botul pe bufnita, s-o las sa plece asa, deodata?
Presupun ca recunoasteti personajul, macar intr-o parte din justificarile tembele de mai sus. Neveste inselate zeci de ani la rand se fac ghem de rabdare si indura orice, pentru ca vor sa crape strada de invidie cand si-or aniversa nuntile de argint, de aur si alte ruginituri morale.
In facultate, aveam o amica din Pitesti care-a aflat, cu o luna inainte de nunta, ca viitorul ei barbat e indragostit manga de alta femeie. Impulsionat cu sula-n coaste de familionul conservator, el i-a promis insa logodnicei ca se insoara cu ea, de ochii lumii, ca sa nu se faca ea de ras ca e logodnica de-a pururi, sotie niciodata. Dar ca dupa aia, fara suparare, or sa divorteze respectabil, asemeni tuturor cuplurilor serioase, si fiecare pleaca pe drumeagul lui.
Amica mea a avut o nunta de cosmar, dar numai ea si cu noi, o mana de miloase romantice, stiam asta. In biserica, avea o mutra de parca lumanarile scoteau fum de cianura. Nunta a fost o parodie, singurul moment excitant a fost strigarea darului. Asteptam dupa aceea izbavitorul divort, dar el n-a mai venit niciodata. Parintii ei i-au dat o zestre surpriza, de vreun miliard, i-au facut rost si lui „generica“ de o slujba beton, dansul a amanat ca din intimplare hartogareala cu divortul, apoi amica mea, incurajata de dilemele lui cacacioase, i-a facut doi copii la rind, unul dupa altul, de n-am vazut-o decat gravida vreo doi ani.
Au trecut 12 ani de-atunci. Acum sunt o familie respectabila, in care el, ca orice barbat respectabil, dezbraca toate muierile pe care le prinde in raza lui de actiune, dar e om serios: vine seara acasa, pupa copiii pe mot si lasa leafa intreaga pe frigider. Sunt sigura, da, sunt sigura ca si doamna Barbu, si amica mea din Pitesti au dureri sufletesti atroce. Ca regretele au devenit maligne, ca mintea de pe urma nu mai poate rascumpara, din nefericire, tineretea mancata cu niste dobitoci.
Toata viata am vazut, la mine si la altele, obstinatia absurda a impopistarii in relatii paguboase, cu defecte din fabricatie, nocive. Am vazut femei care au crezut ca renuntarea e principiul de baza al unui sacrificiu prost inteles. Au renuntat la facultati, la embrionul din uter, la visuri, la parinti, la slujbe promitatoare. Toate astea pentru ca Mr. Right sa nu dispara dupa colt, in unghiul ascutit al altor picioare de muiere. Am vazut vieti facute ferfenita, la capatul carora esti fericita daca mai ai cateva fire de par in cap, pe care sa ti le smulgi in chip de tardiva remuscare.
DE CE tragem cu dintii de o relatie, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce? Catelul a umplut bufnita de bale si se uita la mine ceva mai inteligent decat ma privea ultimul barbat care m-a parasit. Ma uit si eu la el, ca intr-o oglinda insuficient de aburita ca sa nu disting matca unei lacrimi.
Text din volumul “Codul nebunelor maniere” publicat la editura Cartile Tango, autor Simona Catrina.
Pentru ca ne place sa ne lamentam? Avem in sange o doza nedefinita, nestiuta de masochism. Offfff!!! Multe sfaturi bune, putine decizii corecte. Nici macar noi nu suntem in stare sa ne urmam sfaturile… dar pai altii 🙁