În această compunere este vorba despre cum mi-am petrecut eu cele mai frumoase – sau, mă rog, cele mai dubioase – Întâi Mai-uri din viața mea și din viața nefericiților mei foști iubiți. Căci nu i-am putut ridica la rang de bucuroși, atâta vreme cât și-au luat între timp câmpii și m-au părăsit de nu m-am văzut. Spre nefericirea mea cronică și spre fericirea acută a mamelor dumnealor.
Tiptil, febril, tactil…
Când eram eu mică și proastă, încă se mai purtau defilările de 1 Mai, similare cu alea de pe 23 August. Deci nu-mi plăcea unu-mai-muncitoresc, era plictisitor ca emisiunea Viața Satului. Mai târziu, când s-au mai tăiat bugetele inclusiv prin țarcurile de propagandă socialistă, se defila doar de 23 August, ziua eliberării de sub jugul fascist și a intrării sub jugul corigențelor – unde eu n-am ajuns, fiindcă m-a mâncat spinarea să învăț carte, crezându-i astfel pe cei ce-mi spuneau că elevii fruntași au noroc în viață.
Eram studentă când am priceput că minivacanța de 1 Mai putea fi transformată într-o distracție de neuitat pe însoritul litoral al Mării Negre. Prima dată când am ales varianta pescărușească a aventurii eram în anul întâi de facultate și, laolaltă cu Alice Năstase și cu încă două nebune, am plecat spre perla stațiunilor, Mamaia. Era pe vremea când credeam că la Costinești se duc numai frivolele cu sânii prea mari și creierii, după buget, prea mici. Pasămite nu ne spusese nimeni și nouă că numai băbăciu… ăsta… femeile cuminți, mature și calificate la locul de muncă merg către Eforie sau Mamaia. Studentele serioase și studenții neserioși se duc la Costinești, ca să devină complementari și să alcătuiască o aglomerație reciproc avantajoasă.
Aventura a început în Gara de Nord, unde a tras trenul la linie și am constatat instantaneu că n-aveam acces pe uși, din cauza unei îmbulzeli tovărășești. Deci ne-au împins băieții pe geamuri, ocazie cu care ne-au pus mâna pe fund, din două motive foarte clare: catapultarea era mai eficientă și, în plus, credeau că știu pe ce se puteau baza după chefurile de mai târziu. Cum-necum, am pătruns în tren, claie peste erecțiile spontane ale colegilor care nu beneficiau în fiecare zi de câte-un cap de studentă-n poală. Te mai fura somnul, asta e… În fine, am revenit la poziția bipedă și legală, după un pui de sforăială gingașă. Trenul a plecat șuierând a libertate, iar noi am desfăcut pachetul cu gogoși reci, luate din gară. Până la Ciulnița eram sătui, iar la Fetești deja ne era greață de la uleiul cam rânced în care prăjiseră ăștia mica noastră gustare. Dar eram tineri, aveam colecist, digeram orice – de la pufuleți și până la slana pe care-o aduceau în raniță colegii noștri din Ardeal.
Pofta de (trup) dulce
Multe colege de-ale noastre au ales, de bunăvoie și neșantajate sentimental de nimeni în afară de iubiții lor, să-și abandoneze virginitățile pe însoritul litoral al Mării Negre. Li se părea romantic, unic, cinematografic. Desigur, două săptămâni mai târziu, deziluzia și rupturile amoroase luau tiptil locul visurilor cu voal de mireasă și nașă cu flori în coc. Eu cred că văcănțicile de 1 Mai au necinstit mai multe dudui decât toată golănimea Europei la un loc.
Foamea îți dădea idei interesante. Unora, le dădea ideea să-și cumpere un pachet de biscuiți Voinicel și să crape-n ele, până-și pun mațele la cale. Altora, le dădea ideea ca, în loc să se umfle de carbohidrați (chit că, pe vremea aia, nimeni nu știa ce-s ăia), mai bine se mai culcă o dată cu bădița, vorba bancului.
Cum sexul din tinerețe înlocuiește perfect zahărul din caramele și banii din portofel, e lesne de priceput cam cum zdrăngăneau hotelurile de atâta amor nebun, în vacanța de 1 Mai. Singura problemă era că, de bogați ce eram, ne cazam câte opt într-o cameră, fără știrea ălora de la recepție, care probabil ar fi avut mici amendamente la combinația asta deșucheată.
Bani puțini, libidou – după buget – mare
Dormeam pe jos, pe sus, pe unde apucam. Asta dacă dormeam, fiindcă, oricât de ciudat ar suna asta, există în viața unui om și perioade când n-are somn. Eu, care acum am ajuns să moțăi și dacă văd că mi-a luat casa foc, nu mai pot înțelege oamenii odihniți, îi cred infectați cu vreun virus african, ceva… Dar oricum am fi împărțit noi tarlaua camerei, tot două paturi și patru pături la opt capete erau, deci faceți calculul. Nu veți obține un rezultat aritmetic, ci unul (i)moral. Ne înghesuiam pe șest în camerele prea scumpe pentru teșchereaua noastră. Ne luam în brațe amical prin paturi, inițial ca să ne încălzim. După ce reglam astfel factorul termic, alături de iubiții noștri, ei aveau câte o idee ce li se părea genială: dar dacă nu ne-am mai păstra noi pentru noaptea nunții? Că doar nu suntem pe vremea lui mamaie. Nu mai eram pe vremea aia, ce-i drept, dar asta nu însemna că mamaie trebuia să afle ce se petrece sub acoperișul unui hotel tencuit cu morală socialistă.
Pe vremea aceea sublimă, nu te puteai decide ce era mai delicios: sexul sau dulciurile, ambele bombănite și confiscate de regimul comunist, într-un fel sau altul. Între erotismul cu glazură contraceptivă și bomboanele cu soia, alegeam de multe ori a doua variantă. Preferam să mâncăm rumeguș dulce decât bătaie de la părinți. După cum preferai să mănânci bătaie de la părinți decât să mănânci din păpița pruncului tău născut în anul doi de facultate – să vezi dacă nu-i prea opărită.
De ce nu ne era atât de somn când eram studenți? Puneau ăștia cofeină în vacanțele de 1 Mai? Soia din ciocolata Luminița ne ținea treji? De ce aveam mai mult curaj să facem sex atunci, rânjindu-i în nas decretului antiavort? Acum, cu toată contracepția elaborată și cu toate cabinetele de consiliere, ne pitim după ridicol de multe precauții, ca să nu ne mai trezim că suntem mame înainte de a pricepe în ce constă acest hobby nostim.
E uluitor câte se puteau întâmpla într-o văcănțică de 1 Mai. Copiii din noi deveneau brusc adulți și își făceau propiii copii. Jucăria mamei revenea din excursie cu altă jucărie în burtică. Se rupeau iubiri, se coseau altele. Era o cârpeală generală, cel mai frumos compromis al tinereților noastre bătute de restricții, de miez de lămâie folosit pe post de contraceptiv și de rugăciuni ca nu cumva Dumnezeu să fi remarcat această manevră citrică.
Dar amintirile erotico-socialiste nu dispar. Am mai uitat dictatorii, nu și iubirile mai mult sau mai puțin tactile. Dorința fizică neîmplinită de atunci ni se pare mai frumoasă decât libertatea erotică de azi. Presupun că nu suntem normali la cap. Dintre toate anomaliile, însă, nebunia dragostei mi se pare cea mai iubită.
M-a lovit un dor de Simona citind asta… o citeam razand, acum o citesc printre lacrimi… dar si cu un suras.
Daca mie imi e atat de dor de ea oare ce o fi in sufletul tau Alice?