SOFIA VICOVEANCA – Cu barbatul meu n-am trait o iubire nebuna

de

Sofia Fusa, dupa numele parintilor, s-a nascut in septembrie ‘41, in nordul Bucovinei, undeva dincolo de sârma ghimpata, spune cu strângere de inima. In Toporauti, mai exact, un satuc de vis ce-a incaput, din ‘40, pe mâna rusilor. „Copilaria mea a fost foarte trista“, continua cu amar. „Parintii mei erau instariti, aveau pravalie, cai, pamânt, pomi fructiferi. Eram foarte mica când tatal meu a fost inchis si a stat multi ani prizonier la rusi. Iar mama, pentru ca a ramas numai cu mine, a ingropat toate bunurile, toata bruma muncii, si m-a luat in brate ca sa ne refugiem la o matusa, in partea româneasca a Bucovinei, in Vicovu de Jos, sperând ca se vor linisti apele si ne vom intoarce apoi acasa. Ei bine, nu a fost asa.

Nu sunt arta nici desenele si nici poeziile mele, dar sunt un refugiu

S-a pus sârma intre pamânturi, am ramas cu ce aveam pe noi si am inceput munca. Amândoua. Azi munceam, mâine mâncam. Ani de zile nu am stiut nimic de tata. Stateam intr-o casa minuscula cu o camera si un fel de camara mititica ce avea un gemulet. Acolo aveam un pat si o soba improvizata. Lânga casuta era o gârla si ploua foarte mult, si adesea erau inundatii.“ De la sase ani, mama i-a pus acul in mâna si a invatat-o sa coasa, câstigându-si astfel traiul si demnitatea. „Mai târziu am invatat sa tes, apoi mergeam cu ziua la prasit. Viata mi-a fost incarcata. Dar mi-a placut sa muncesc, pentru ca munca inlatura singuratatea si urâtul“. In copilarie, n-a apucat sa citeasca atât cât i-ar fi placut, dar isi umplea timpul liber participând, de fiecare data cu ghes, alaturi de mama ei, la toate sarbatorile, aniversarile satului, momente ce-si regasesc farmecul si emotia in paginile volumului de poezii ce poarta semnatura si sensibilitatea Sofiei Vicoveanca. Mai are 38 de poezii si vreo 15 desene nepublicate si trudeste cu sârg si la un material muzical. „De ce dau zor? Eu sunt la capat de drum, timpul nu iarta, vine, râde si se duce, te lasa in urma. Ei, hai sa nu il lasam totusi sa treaca aiurea!“ Spune ca n-a fost predestinata scrisului si desenului, ci si le-a insusit intr-o doara. „Nu sunt arta nici desenele si nici poeziile mele, dar sunt un refugiu. Sunt momente in noapte când somnul fuge si nu mai apare, si atunci scriu sau desenez. Poeziile mele nu-s de pus in raft, sunt de suflet. Nu fac un caz din asta. Sunt o implinire a mea, un refugiu al meu. Când sunt singura incerc sa imi umplu timpul, ca sa nu las singuratatea sa imi bata la usa.“

Tata s-a intors din lagar cu o astenie nervoasa si nu voia sa ma auda cântând

Regasirea tatalui, in adolescenta, a fost stapânita de emotie. „Eram la scoala si am gasit in fata mea un barbat foarte slab. Tatal meu era inalt ca un brad, dar ajunsese la 35 de kilograme, pentru ca fusese bolnav de tifos. S-a apropiat de mine, m-a luat in brate si a spus ca e tatal meu. L-am crezut, ca avea mama o fotografie si semana la chip cu omul din fotografie. Tata s-a intors din lagar cu o astenie nervoasa, a venit marcat din cauza suferintei si nu voia sa ma auda cântând. Voia liniste si curatenie in casa, sa nu vada o pana de rata sau de gâsca prin curte. Trecusem de 14, 15 ani, vârsta la care incep fetele sa iasa la hora, dar eu, pentru ca eram o fata refugiata, necajita, din parinti foarte saraci, nu aveam voie – asa spunea tatal meu, si mama era de acord – sa port camasi inflorate, colorate. Totul trebuia facut cu discretie, mama imi spunea sa nu râd când nu trebuie si râsul sa-mi fie potolit. Si-mi mai spunea ca vaca mea cu lapte sunt mâinile mele.“ Matusa din Vicov a Sofiei, care, in tinerete, se visa realizata pe plan artistic, a fost cea care i-a schimbat destinul. Spunând ca pleaca la lucru, o lua de mâna pe fetita si mergeau impreuna sa se intereseze cum ar putea-o inscrie la ansamblul Ciprian Porumbescu, din Suceava. „Sigur ca mama a pornit cu suparare, cu blesteme, cu amaraciune, când a auzit ca vreau sa plec. Ajutorul, mâna ei dreapta o parasea. Eu pe fratii mei, Ionica si Costica, care au venit pe lume dupa intoarcerea tatalui, numai nu i-am alaptat, in rest puteau sa imi zica mama, la câte am facut pentru ei. Când a vazut ca m-am hotarât sa plec, mama a venit cu sfaturi: «sa fii cuminte si sa nu te lasi atrasa de nicio pohorda inselatoare!»“ In toamna lui ‘59, Sofia Vicoveanca a devenit corista, iar la examenul de sfârsit de stagiune s-a prezentat, spre deosebire de colegii ei si spre incântarea juriului, cu un cântec popular, devenind pe loc solista. A facut liceul Stefan cel Mare din Suceava si a inceput apoi inregistrarile la Electrecord si aparitiile la televiziune. Prima cântare pe scena, alaturi de orchestra, s-a petrecut la Vicov, loc drag care i-a daruit ulterior si numele de scena: Sofia Vicoveanca.

Eu nu cânt frumos

Viata personala incepuse si ea sa prinda alt contur. „Sotul meu, Victor Micu, era bucurestean. Anul acesta se fac 7 ani de când l-am pierdut. Venise la Suceava si a dat pacatul peste el vazându-ma si s-a moldovenizat pâna in unghie. A fost un ziarist cu un creion foarte ascutit, foarte caustic, avea rubrica de scandal, ceea ce i-a adus multe necazuri, dar era un om foarte vertical. A fost primul meu spectator. Eu nu fac textele melodiilor, le culeg, citind foarte mult, si imi zicea mereu sa am grija sa nu ma repet. In momentul când lucram la un text si ziceam ca e extraordinar, iar el ma contrazicea, incepeam sa aruncam cu creioane si sa rupem hârtii, incepea scandalul. Asa a fost sotul meu, dar mi-a fost alaturi, m-a inteles. Atunci când nu aveam timp sa gatesc, nu-mi reprosa“. Copilul lor a aparut pe lume in ’71. „Si dupa nastere mi-a coborât glasul cu o terta“, spune cu uimire. „Ce schimbare in viata mea artistica! Pâna atunci purtam catrinta scurta, dar când am vazut ca vocea incepuse sa-mi sune atât de grav, am ales costumul alb-negru de la munte, am schimbat si repertoriul, si am devenit ceea ce sunt astazi. Nu stiu cât place glasul meu, dar stiu ca nu se confunda. Eu nu cânt frumos si nu imi face placere ca atunci când ma intâlnesc cu niste oameni sa ma apuc sa cânt. Prefer sa spun poezii. Nu am parere buna despre mine, dar asta nu inseamna ca nu am facut, totusi, ceva bun in viata.“ In momentul când glasul a prins ceva asprime, a stârnit si interesul regizorilor de film. „Am fost prima data invitata sa joc Anastasia din «Orasul vazut de sus» de Lucian Bratu. Am intrat cumva in rol, pentru ca a ramas tot ce au filmat cu mine. Apoi au venit alte solicitari. Lumea filmului este foarte misterioasa. La scena ai reactia imediata a publicului, iar eu eram linistita doar când ma uitam in ochii operatorului. Daca il vedeam luminos, stiam ca e bine. Si ma rugam de fiecare data ca nu cumva regizorul sa zica sa mai facem o dubla ca Sofia trebuia sa spuna altfel.“ A dat replica unor actori de prima mâna, a jucat sub calauzirea unor regizori atinsi de har. „Si de fiecare data aveam mari emotii, sa nu stric jocul lor. Eram atenta sa nu tâsnesc in frunte, sa fac totul cu masura, asa cum imi spunea mama.“ Nu-si recunoaste calitati de actrita, doar cuvintele lui Ioan Carmazan ar putea inchega motivul pentru care a fost aleasa pentru cinematografie. „Spunea ca fac nota aparte, ca nu sunt actrita, dar fac atmosfera, aduc echilibru in echipa. De obicei un actor isi creeaza un anume stil. Or eu nu aveam niciun stil. Am avut numai roluri de vaduva si de taranca. Când am aflat ca voi fi imparateasa, am rugat regizorul sa aiba grija sa nu-mi scape vreun gest de taranca si sa stric.“
Copii si-a dorit de cum s-a maritat. Dar, vreme de ani buni, planul ei nu a coincis cu cel de sus. „Dupa câtiva ani de casnicie, nu mai era nicio speranta sa avem un copil si, in ’70, când au fost primele inundatii in Ardeal, s-a anuntat ca exista copii de infiat. Am fost a 24-a pe lista si singura fara copii. Ne-am inscris pentru o fetita de 3-4 ani. M-au intrebat daca o vreau blonda sau bruna si am spus ca nu am pretentii de genul asta, sa vedem daca pruncul se va simti bine cu noi, daca voi fi mama buna. Mi-aduc aminte ca mama a fost tare suparata când a auzit ca vreau sa-nfiez si mi-a zis ca pe copilul tau iti vine câteodata sa-l izbesti de toti peretii, dar pe unul strain?! Pâna la urma nu s-au mai dat copii, nu a mai luat nimeni, pentru ca unii copii si-au gasit parintii, iar pentru altii s-au facut crese, asa era regimul, imediat s-au luat masuri. Dar curând am aflat ca voi avea copilul meu. Imi doream o fetita pentru ca eu am crescut intre frati, si ma gândeam s-o numesc Sânziana, dupa o floare foarte discreta si cu un parfum deosebit, o floare de leac. Mie imi plac parfumurile! Nu stiu ce fel de om sunt de imi plac asa florile si parfumurile! Nu imi place aurul, nu imi plac bijuteriile, ci parfumurile si blanurile. Dar n-a iesit Sânziana, a iesit baiat si, pentru ca nu am fost pregatita cu nume, i-am zis Vlad Bogdan. A fost de 4 kilograme si jumatate si 52 de centimetri.“ L-a ingrijit si alaptat pâna la 7 luni. „Dar nu se mai putea. Si l-am dus la mama, iar când mergeam la el se aseza pe pragul casei si nu ma lasa sa plec. Era atât de trista despartirea de el! Baiatul a cam fost pagubit de prezenta mea.“ Vlad a facut si el, mai târziu, ani in sir, studii muzicale, pe care le-a lasat insa de izbeliste. „Pentru ca eu eram plecata incoace-incolo. L-am dat apoi la rugby, la patinaj. Chiar daca nu a devenit muzician, muzica i-a deschis totusi un orizont.“ Lucreaza acum in TVR, este operator, si are doua fetite. „Sunt atât de fericita si de implinita! Nu degeaba imi doream eu fata! Sunt atât de lipicioase, micute, si sigur ca le laud, dar fac si treaba.“

La asemenea suparare mare ramân fara glas

Fiind curtata si admirata in tinerete, o intreb ce anume a convins-o sa se opreasca la cel care i-a devenit mai târziu sot. „M-a cucerit cu insistenta. Am fost o fata placuta, chiar curtata, cu toate ca ziceam eu ca nu-s frumoasa. Ce m-a necajit cel mai tare era ca daca azi cunosteam un baiat, imi dadea intâlnire si, peste o zi, doua, ma cerea de nevasta. Toti baietii faceau asta. Mi-ar fi placut sa am o legatura, o prietenie, sa ma cert, sa ma impac, sa ma bulgaresc iarna cu zapada, sa merg la film, dar n-am avut parte de asa ceva. Si sotul meu la fel a procedat, dar el a fost insistent si a avut rabdare cu mine pâna am zis «gata, asta e». Cred ca un an de zile s-a tinut de capul meu. Cu ceilalti, când simteam ca poate deveni serioasa treaba, rupeam imediat relatia, nu stateam. Nu stiu câte cereri in casatorie am primit, dar au fost multe. Si au fost toate iubiri platonice, n-am lasat sa se ajunga la impliniri de alt soi, pentru ca voiam sa ramâna ceva curat, o amintire placuta, pentru ca oricând te revezi cu persoana respectiva, s-o poti privi in ochi.“ O intreb despre tentatiile din afara casniciei. „Au existat, de ce sa mint!? Au existat. Carei femei nu ii place sa fie curtata, sa fie privita si admirata, nu? Si nu faceam nimic rau, ca nu ma duceam nici la intâlnire, nu faceam nici altceva. Dar, stiindu-ma placuta, era altceva…“ Incerc sa aflu reactia sotului in asemenea circumstante. „Dar nu am facut nimic rau! Nu mi-am stricat casa, casa a fost casa. El nu a fost gelos. Sa va spun ceva: gelozia tot de la noi porneste, daca suntem nebune si nu avem grija sa nu ne stricam casa. Cu barbatul meu n-am trait o iubire nebuna. N-as putea sa zic ca a fost nebunia aia de nu ii mai vezi defectele. Respectul, increderea, comunicarea conteaza foarte mult in casnicie. Ca si la cei care se iau din pasiune mare intervine obisnuinta. Dar am fost si eu indragostita nebuneste si asta mi-a dat hrana la scena, dar a fost platonic, cum va spuneam. Cui nu-i place sa fie urmarita si admirata? E mare lucru sa se intâmple si asta, si apoi de ce e facuta viata? Sa te bucuri de ea si sa bucuri si pe altii, nu?“
Acum sapte ani a trebuit sa se desparta de cel care i-a fost aproape zeci de ani. „Intr-o miercuri, la ora 7 dimineata, a inceput sa tuseasca, si la 8 s-a stins, intr-o ora! Salvarea a venit foarte târziu – si aici poate fi o vina, dar asta e alta poveste. Cred ca a fost un accident cerebral, pentru ca el avusese unul inainte, dar forma cea mai usoara, o pareza foarte usoara. Dupa aceea il urmaream noapte de noapte sa vad cum respira. Atunci când s-a intâmplat, medicii mi-au spus ca s-ar putea sa revina accidentul si, când revine, ia o forma mult mai grava. Asa a si fost, pâna la spital era stins, nu a mai avut nimeni ce face. Oare sunt cuvinte sa descriu cum am trecut peste asta?! Nu stiu… mi-au mai murit acum doi ani un frate, apoi ambii parinti, deci am fost incercata. Nu stiu cum am trecut, copiii mi-au fost alaturi, dar la un moment dat ei au plecat, ca stau in Bucuresti, si eu am ramas singura. O perioada nu am cântat. Nu e nici voie, si nici nu m-a lasat sufletul. Eu, la asemenea suparare mare, ramân fara glas. Mama mea, fie iertata!, s-a stins in ‘90, pe 24 aprilie. Vreau sa va spun ca de atunci, in fiecare an, in acea perioada, 3 zile ramân fara glas. Caut sa nu imi fac program atunci. Daca ma supar tare, daca ma cert, daca am socuri sau vreo sperietura mare, ramân fara glas, nu stiu de ce.“

Cred ca as fi fost buna sa fiu manechin

Isi imparte, mai nou, viata, intre familie, cântari si turnee oriunde in lume. Vorbeste cu drag despre nepotele, si cu dor despre anii pe care i-a lasat in urma. „Cred ca as fi fost buna sa fiu manechin. Mi s-a intâmplat, mergând in magazine si fâtâindu-ma cu blanuri pe mine – ca imi placea macar sa le imbrac, daca nu aveam bani sa le si cumpar – sa conving femei sa cumpere produsele. N-am fost o frumoasa, nu m-am incalzit niciodata la cuvântul „frumoasa“, dar peste timp mi-am dat seama ca frumusetea este formata din componente: din felul de a gândi, de a vorbi, de a merge, de a privi. Ma imbrac astfel incât sa nu tâsnesc, sa nu atrag atentia, si nici machiaj puternic nu-mi fac, iar acum, la vârsta mea, trebuie si mai mare discretie pentru a nu accentua trasaturile si muschii cazuti. Imi place sa miros foarte bine, am mastile mele de fata. Imi place sa ma ingrijesc, sa ma simt bine.“
Are o casa la Vicovul de Jos, unde, la mansarda, si-a agatat pe pereti diplomele, trofeele si toate costumele populare, vreo 58 la numar. „Le-am purtat pe toate de-a lungul timpului. Sa nu uitam ca sunt 49 de ani de când manânc pâine din cântec. Eu am un fel de jurnal unde imi notez ce am imbracat si unde, iar dupa un an schimb câte ceva: camasa, basmaua, margelele si ceva din repertoriu, pentru ca noi, femeile, suntem neiertatoare, pentru barbati nu conteaza atât de mult, dar femeile observa intotdeauna schimbarile pe care le fac.“

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Doamna Sofia este o scumpa,o adevarata valoare!Am avut onoarea de a-mi canta la nunta,a fost prima data cand am avut-o alaturi.O femeie atat de simpla,dar care are un impact extraordinar asupra lumii.
    Nu poti sa nu o iubesti,sa nu o indragesti…MULTA SANATATE VA DORESC!

    ninna iulie 19, 2010 6:52 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *