Mie mi se parea realmente sexy ca femeile sa aiba initiativa, dar de cite ori debitez ideea asta se gaseste cite cineva in jur sa dea din cap ca un ierbivor: nuuuu… Mi s-a explicat matematic ca ar trebui sa iau partea gustoasa a lucrurilor: daca nu deschizi tu gura prima, nu risti sa ti se spuna “nu, multumesc”. “Refuzurile barbatilor sint cumplite”, mi-a zis cineva o data. Era o fata simpla si nu i-am acordat credit atunci, credeam ca emite sabloane auzite la coafor. Dupa niste ani de experimentari, insa, m-am surprins aplaudind-o trist, in gind.
Eu ma simt prost si daca ii intind cuiva o tava cu fursecuri si zice “nu, ca sint satul, poate mai incolo…”, cu atit mai mult daca m-as dezbraca si m-as viri in patul omului pe care il doresc, cu gindul omenos de a-i face o surpriza placuta… Nu vreau sa ma gindesc cum ar fi ca destinatarul surprizei mele sexy sa se uite la mine ca la o testoasa cu carapacea in jos si labele-n aer. Iar in loc sa alerge spre pat cu ligamentele tremurind de dorinta, sa cocoseze buza de sus si sa miriie “aaa, mmm… poate altadata, acum ma doare capul…”. Trebuie sa admit ca nu sint suficient de curajoasa ca sa risc asa ceva. Nu stiu ce e mai rau: sa stam sa asteptam la infinit ca barbatii sa ne invite undeva (la cafea, la film, in pat) sau sa avem dreptul absolut de a face si noi acelasi lucru? Prima varianta are niste riscuri atroce, cum v-am spus: refuzul doare ca o masea infectata. Pe de alta parte, am ajuns aici tocmai pentru ca este, chipurile, rusinos ca noi, femeile, sa luam volanul in miini. Un barbat refuzat e un peisaj mai degraba romantic decit trist. O femeie refuzata e ca o piftie topita, ii scade pretul de la ora la ora.
rWpC5E abiysziqmecl
That’s rlealy thinking out of the box. Thanks!