In atelierul sufletului meu, am confectionat numai iubiri la bucata, pe care le-am ingrijit, le-am bibilit pana le-am dibuit forma si nuanta ce-au fost pe placul inimii mele. In rafturile sufletului barbatului meu, am scotocit cu mana indesata pana la cot dupa sentimente de soi, pe care le-am gasit inghesuite undeva adanc, si care m-au fericit. Nesperat de nemarginit, dar ce pacat ca nu a durat!
Inceputul a fost frumos. Minunat chiar. Si n-am dus-o rau nici mai tarziu, dar parca dichisul clipelor dintai pierise undeva pe drum. Mi-aduc aminte cu alean de zilele in care era de-ajuns un gest de-ale lui, oricat de marunt, pentru ca astamparul sa mi se cuibareasca din nou in suflet. Mi-e dor de momentele cand nu staruiam mai mult de doua cuvinte duioase si o atingere tandra pentru a isca o noapte de amor cum putini au cunoscut. N-aveam trebuinta de vreo facatura pentru a ne simti bine unul in bratele celuilalt. N-am chemat niciodata in ajutor vreun artificiu care sa ne preschimbe traiul impreuna intr-altul. Nici gand. Noi ne indestulam cu iubire si ne duceam zilele fericiti si feriti de nenoroc. Stradania mea ii parea pe-atunci implinitoare, nu dadea semne sa doreasca mai mult, mai frumos, mai nou. }in minte cum imi complimenta din senin conturul trupului atins de cate o tesatura fie ea si modesta, dar pe deplin ademenitoare in ochii lui. Imi admira pofta cu care imi potriveam cateodata starea si vesmintele, ii picau adesea cu tronc pana si metehnele mele.
Pana-ntr-o zi, cand toana mea vestimentara nu i-a priit. Vorba mea l-a sacait, iar fapta mi-a dispretuit-o de-a dreptul. Mi-am zis ca-i doar o nabadaie de-ale lui, si-am trecut cu vederea cracneala, am dat iertarii rautatea. Dar parca mai rau am facut. Pentru ca de-atunci s-a abatut asupra mea o ploaie mocaneasca de imputari de tot felul. Chiar si vestimentare. Ba ca rochitele mele baby-doll nu-mi pun in valoare talia, ba ca incaltarile cu toc dolofan nu sunt deloc elegante. Si, vai, unde ma trezesc sa-mi treaca prin minte sa imbrac pentru serviciu o bluzita atat de transparenta?! Ha! El imi vorbeste mie de transparenta, cand, mai nou, tot ce face si simte e dosit bine in strafundul sufletului lui, unde, de ceva vreme, nu prea mai am parola de acces. Sa nu-mi spuna mie ca i se frange sufletul cand ma vede zilnic cum car pe umarul meu mititel geanta supradimensionata si neaparat viu colorata, ca eu n-am deloc mila pentru el cand il banuiesc ca duce in carca ditamai relatia extraconjugala! Sa n-aud ca balerinii mei imi fac pasirea putin prea apasata, ca ma iau imediat de mersul lui tiptil, pe care-l practica mai ales in miez de noapte, cand nu vrea sa ma trezeasca, si sa constat – iar! – ca s-a intors acasa, de unde, oare?! – atat de tarziu. Nu pot sa cred ca a inceput sa gaseasca nod in papura bijuteriilor mele si sa strambe din nas ca port atat de multe bratari odata sau imi agat de gat margele prea colorate, cand el isi accesorizeaza viata doar cu iesiri pestrite in oras cu baietii sau cu sedinte terne, tarzii, la birou! Of! Alegerile mele nu-i mai sunt pe plac, ma critica de nu ma vad pentru apucaturi invechite, gandire “so last season!” in ceea ce priveste traiul impreuna, si nu stiu cum sa-l fac sa priceapa ca sentimentele mele si-au pastrat valoarea in timp, iar relatia noastra, modificata pe ici, pe colo, la culoare si nitel la croi, poate fi inca de actualitate. Ce sa-i spun ca sa-l determin sa creada iar in iubirea aceea pe care amandoi am cunoscut-o pe de rost candva? Ce l-ar convinge? Ce sa port? Cum sa ma port?
Draga Alexandra,
ceea ce ti se intampla tie (daca se intampla cu adevarat) este, cred, teama fiecarei femei care este fericita peste poate astazi in relatia ei (maritata au ba) si se uita spre viitor.
Eu am crezut dintotdeauna in adevar. Poate ca am boala sinceritatii, de simt ca trebuie sa-mi expun (sa ii expun, Lui) fiecare gand, fiecare indoiala, fiecare speranta…stiu ca uneori nu e bine, dar daca nu o fac, ma chinuie gandul pe care l-am ascuns si ma chinuie in plus si gandul ca am ascuns gandul… 🙂 Dar in 31 de ani am invatat ca asa traiesc mai usor, spunand adevarul, ambalat atat de frumos cat sa nu-i acopere esenta. Chiar daca raspunsurile la intrebarile mele nu mi-au fost mereu pe plac, am trait mai adevarat asa. Si mai linistit, chiar si cu durere, chiar si cu chin, ..e mai bine sa stii decat sa nu stii, e mai usor sa iei hotarari, sa stabilesti un alt drum, sa te vezi si sa il vezi. Nu sustin ca am spus intotdeauna totul, dar m-am straduit.
Cred ca adevarul este calea. O discutie (sau o cearta aprinsa, sanatoasa) care arde tot ce-i nespus si rau ar putea sa indrepte lucurile. Spune-i ce te roade si RAMAI TU. Suntem inclinate prea des sa ne sacrificam personalitatea de dragul altcuiva si asta n-are nici un sens pentru ca in adancul nostru nu putem schimba mare lucuru si ramanem tot "noi" in esenta. Asa ca poarta-te ca tine, fi tu si incearca sa-i arati ca a pasit pe cai ce nu duc spre tine. Daca mai este iubire, va reveni, cu tine de mana. Asa cred eu si sa ma ierti daca gresesc…
Cu drag