Alice Nastase Buciuta – Prima mea dragoste

Mi se pare ciudat ca, desi am inscris-o in toate calendarele ca pe o data insemnata, nu-mi mai amintesc, totusi, nimic din ziua aceea. Sau, mai degraba, nimic altceva… Il vad si acum, insa, cu ochii sufletului, pe baiatul brunet, cu profil de poet, care statea in picioare, langa perete. Pe baiatul de care m-am indragostit in anotimpul acela si pe care, in felul meu ciudat si fidel, il iubesc si acum. In amintirile mele, povestea noastra de dragoste a inceput curand dupa ce i-am zarit zambetul. Mi-au atras atentia si glasul lui cu ritm lenes si accent venit de undeva din nord de tara, si frumusetea lui ciudata, parca de neobservat pentru toata lumea, dar atat de evidenta inimii mele. Si pot sa spun precis ce inflexiuni avea vocea lui cand m-a intrebat prima data din ce oras vin.

Am fost aproape nedespartiti pe tot parcursul anului intai. Stateam impreuna la cursuri si foarte adesea plecam amandoi in cate un parc, la film, la biblioteca sau la cate un meci. Pentru ca el iubea fotbalul, iar eu il iubeam pe el. Si, totusi, in tot intervalul acela, nu vorbeam despre dragoste. Doar despre carti, despre nelinisti, despre adevaruri gasite printre foi de seminar. Despre tainele limbii spaniole, pe care o invatam amandoi. Nu ne atingeam aproape niciodata decat in treacat, si atunci baieteste, ca doi camarazi.

“Ce deghizare grozava a gasit, ca sa ne lase lumea in pace”, imi spuneam. Si-i acceptam regulile jocului, convinsa fiind ca, in curand, vom trece in etapa fireasca a relatiei noastre. Si ne vom casatori, si vom avea copii, si vom trai fericiti pana la adanci margini de suflet si de speranta in doi.

Exact inainte de intrarea in vacanta de vara, dupa aproape un an petrecut umar la umar, suflet langa suflet cu el, ne-am intalnit intr-o dimineata chiar la intrarea in facultate. Tinea de mana o fata balaie si draguta, care-l privea cu ochi inmuiati in adoratie. “Ea e iubita mea”, mi-a spus, strangand-o pe dupa umeri, fericit. “Ma bucur mult sa ti-o prezint”, a continuat, cu glas sincer entuziasmat. Nu am auzit decat fragmente din discursul lui in care ii explica iubitei cat de buni prieteni suntem, cum invatam noi amandoi si ce loc insemnat ocup in galeria lui de amici. Imi vuiau urechile, ma coplesea un vartej de neintelesuri.

Am zacut o vara intreaga si abia tarziu, cand ninsese deja peste anul al doilea de facultate, am avut curajul sa il intreb ce s-a intamplat atunci…

Stiu sigur ca nu s-a prefacut. A fost uimit in mod onest si intristat pana-n miezul sufletului cand mi-a spus ca nici prin gand nu-i trecuse ca pot simti pentru el altceva decat camaraderie. Si lacrimile mele, care mi-au insotit marturisirea cumplit de tarzie, l-au durut. Dar nu au mai folosit la nimic.

Abia peste ani care mi-au vindecat tristetea am inteles unde am gresit. Abia dupa mult timp si dupa multe intrebari am fost in stare sa ma dezic de tacerea care-mi fusese mai comoda decat adevarul.

Am avut nevoie de o lectie pe care n-am s-o uit niciodata, ca sa invat ca sentimentele nu ingaduie sa fie ascunse si trecute sub tacere. Am trait in viata un episod asezat sub semnul neintelesului amar, ca sa pot sa-mi strabat restul drumului prin viata avand curaj sa spun ce simt.

De atunci, lupt pentru dreptul cuvintelor si al gesturilor de-a vorbi despre dragoste. Militez pentru prieteniile marturisite. Cer exprimarea sentimentelor. Revendic dreptul recunostintei de a fi declarata fara retineri. Si fac asta in fiecare zi, avand curajul sa spun parintilor mei cat de mult imi e dor de anii cand imi erau alaturi, copiilor mei cat de nepretuiti sunt, prietenilor care-mi fac viata atat de frumoasa, cat de scumpi sunt gandului meu. Trimit mereu semne de drag celor care si-au gasit locul in sufletul meu. Si nu ma tem sa spun “Mi-e dor”. Nu mi-e rusine sa spun “Iarta-ma”. Am mereu curajul sa strig: “Te iubesc!”

Fotografie realizata de Roxana Iliescu in iunie 2005.