Aveam cândva un coleg de redacție foarte interesant, care stătea veșnic atât de aproape de mine, încât și umbra mea se uita la el cu ură și gelozie. Mă prefăceam că nu observ, dar eram cu atât mai măgulită, cu cât nu eram vreo zână, aveam colege sexy și pline de miez care nu beneficiau de atenția acestui domn șarmant. Chiar mă gândeam că e cam primul bărbat care vede atât de bine, încât mi-a ochit până și frumusețea interioară. Inima mea tropăia deja a nerăbdare, așteptam să treacă la pasul următor, iar el a trecut. Mi-a propus să ieșim la masă în oraș, într-o seară. Am basculat tot șifonierul pe jos, căutând niște haine care să mă slăbească, să mă întinerească și să mă deșteptățească. Am avut eu un mic cârcel în minte când mi-a spus să ne întâlnim la localul cutare, deși avea mașină și putea să mă salte personal de-acasă, dar mă rog. M-am dus cu taxiul, am intrat, am defilat cu grație până la masa lui, iar acolo inima a început să-mi bată nebunește, mai să-mi spargă pieptul. Nu de emoția unui atare rendez-vous, ci pentru că el era însoțit de o tipă. Mi-a prezentat-o, elegant ca un boier: ea e logodnica mea! M-am așezat – mai precis m-am trântit – pe scaun, cu o față de gospodină care constată că i-au ros moliile toată lâna. Mă chemaseră să mă roage s-o ajut eu pe iubita lui să se angajeze secretară la poliție, unde știa el că am eu un unchi colonel.
Pe vremea când am început eu facultatea, fetele aveau o zi pe săptămână în care făceau armată. Aveam uniforme de infanterie, ca orice soldățoi, echipament complet, bocanci ca sovieticul cel viteaz și, prin urmare, ni se impunea aceeași disciplină ca-n cazarmele cu răcani. În prima zi, superiorii noștri au constituit plutoanele: tu ești lunetistă, tu ești agheistă, voi sunteți pușcașe, tu ești mitralioristă, iar tu, Catrina, ești comandantă de pluton. A plesnit pipota-n mine de mândrie, mă gândeam: uite, bă, și-a dat seama ce combatant bun aș fi, ce inteligentă sunt, ce ținută frumoasă am… Extazul a durat patru secunde jumate, până mi s-a precizat: te-am pus comandantă de pluton fiindcă ești cea mai înaltă și asta e regula!
Eram odată, acum vreo zece ani, cu alte trei jurnaliste și l-am rugat pe un coleg să ne ducă la un concert cu mașina, aveam de făcut un reportaj mai complicat, plus niște interviuri. Ne-am încolonat după el spre parcare, ca un harem de ziariste devotate. Odată ce-am ajuns la mașină, colegul a început repartizarea: Simona, tu vino lângă mine, în față! Lili, Găbița și Raluca, stați voi trei în spate. Sufletul meu a rânjit pe dinăuntru, mi-am spus că mă consideră cea mai importantă și mă respectă ca atare. Dar gura lui nu s-a oprit atât de devreme, s-a mai învârtit puțin: nu de alta, dar ele trei sunt mai slăbuțe și ne echilibrăm mai bine așa, că nu stau prea bine cu suspensiile la mașină…
