fbpx

Vamile integrarii in spaga

de

Cine vrea sa vada spectacolul spagii pe fata sa faca un drum, cu o masina oarecare de Romania, spre Vest. Pe noi, experimentul ne-a readus cu picioarele in noroiul in care, de fapt, traim, in vreme ce ne iluzionam ca vom intra cu talpile curate la casatoria civila de la Bruxelles. Granitele UE ori vor fi desfiintate, ori vor da prilej nesfirsit de abuz si spagi, cit timp trecerea depinde de vamesi, de graniceri. De oameni, adica. Ungurii, romanii, bulgarii, din gheretele de frontiera, se uita la calendar: mai e putin si, de la 1 ianuarie 2007, trebuie sa isi caute altceva de lucru. Acum, inca mai merge, e ultima linie dreapta a spagii care le vine singura sub nas.

Ultima linie dreapta a spertului

Iesim din tara pe la Nadlac. Sintem intr-un minibus, cinci insi, dintre care trei merg spre Germania, sa isi cumpere masini. Ofiterul maghiar, deja paznic neinduplecat al UE, intreaba unde si de ce plecam. Afla exact ce voia: „In Germania, dupa masini!“. Asta presupune ca sint bani multi prin buzunare si calatori grabiti. Ne trage din rind, spre locurile condamnatilor din parcare. Un vames cu mutra scirbita ne scotoceste prin genti, prin posete, prin borsete. Nemultumit ca nu gaseste in bagaje nimic ilegal, imoral sau care ingrasa – zau,  stiam ca mincare n-avem voie sa luam cu noi! – isi fixeaza privirea acrita pe tricoul unuia dintre baieti. Bluza poarta eticheta firmei Soviet si e cumparata tocmai in America, unde numele, iscusit ales, a vindut milioane de tricouri decorate cu simboluri – exotice in ochii americanilor – ale orinduirii defrisate aproape pretutindeni. „Interzis!“, zice vamesul si balangane un deget amenintator inspre bicepsul lui Razvan. Posesorul de secera si ciocan pret-a-portez da sa-i explice ca e tricou de firma, luat, hat, peste Ocean, si ca democratia s-a labartat pretutindeni in lume. Vamesul titiie crunt a interdictie ferma si-i face semn ca, ori si-l scoate, ori se-ntoarce in tara ma-sii. Si, cum el nu vrea sa se-ntoarca…
Dupa puricari nesfirsite, se preface ca ne-ar lasa sa trecem, dar, ce noroc, exact pe pasaportul soferului vede aglomeratie de vize. „N-am loc
sa-ti pun stampila. Tu, inapoi!“, hotaraste scirbosul, in timp ce noua ni se inmoaie genunchii, fiindca masina cu care dam sa plecam e taman a celui care n-are voie sa iasa. Incercam cu insistente si rugaminti, ii aratam cu degetul locurile unde ar mai putea pune stampila, dar e neinduplecat. Soferul intinde, din nou, pasaportul, cu 20 de euro sub coperta. Vamesul vede bancnota, o priveste cu dispret si returneaza actul. Baiatul inlocuieste hirtia de 20 cu una de 50 si-atunci vamesului i se limpezeste vazul si stampileaza, injurind, tot el, printre dinti. Noi multumim, umiliti, dar convinsi ca, daca nu am fi facut compromisul hidos, drumul pentru reportajul despre vami ar fi inceput si s-ar fi terminat cu acest episod timpuriu.

Se putea si mai rau

Mihai Napu, unul dintre partenerii nostri de drum, ne spune ca e floare la ureche ce am patit. Acum citiva ani, se intorcea din Anglia spre Romania. Avea la el 900 de marci, o cutie cu citeva perechi de sandalute pentru copii, doua baxuri de bere, zece ciocolate, o punga de mandarine si opt geci de ploaie pentru colegii de la firma. Franta, Belgia si Germania au ramas in urma intr-o zi, fara hopuri. Apoi, mai mult s-a oprit pentru dat spagi, decit a mers, si a invatat pe dinafara refrenul „Zoll! Pasport? Problem! Aaa! Tranzit? Big problem! Vam Caution!“. Ba la cehi intrare, ba la cehi iesire, ba la slovaci intrare, ba la slovaci iesire, ba la unguri intrare, ba la unguri iesire, a decartat cam tot ce avea prin masina si prin buzunare. Ajuns, plin de speranta, in vama romana, de acasa – nu-i asa? – a numarat sa vada cu ce-a ramas, ce duce la colegi si la copii. Doua perechi de sandalute, sase beri la cutie, trei ciocolate, patru geci si 150 de marci. Tot era bine. A uitat, insa, ca si vamesul roman e om si a ajuns la Bucuresti cu becul de alerta aprins la rezervor, cu vreo doua geci, care scapasera fiindca nu le venisera bine vamesilor, cu o bere, o ciocolata si doua sandalute. Se intorsese deci in tara lui Danila Prepeleac.

Exista si granite invizibile

In spatiul Schengen intram abia la celalalt capat al Ungariei, dupa Mosonmagyarorvar, spre Nickelsdorf-ul austriac. Ungaria e in Uniune, dar nu si in Conventia Schengen. S-a pastrat filtrul de siguranta spre Austria, unde incepe adevaratul Occident, fara controale pentru membrii familiei. Trecem usor vama comuna ungaro-austriaca, doar cit se consuma coada de sase masini. 300 de km mai la vest, din Austria spre Germania,
la Passau, aproape nimeni nu isi mai aminteste ca au fost, odata, graniceri si vamesi. In 2000, tot cu o masina de Romania, inca ne oprise un echipaj, care ne-a lasat repede in pace, pentru ca vizele erau in regula. Acum, in 2006, hotarele din interiorul Uniunii sint de-a dreptul invizibile.
In Germania, un singur moment stinjenitor, cind, in plina autostrada, doua masini civile ne flancheaza, ne trag in prima parcare si ne controleaza totul: acte, sa nu fie false, telefoane mobile, sa nu fie furate, bagaje, sa nu avem droguri, portbagaj, sa nu traficam kurzi si curve. Politistii nu ne cer spaga, dar ne scotocesc temeinic, umilitor, in asa fel incit sa ne blestemam, inca si inca o data, cetatenia pentru care nimeni n-are pic de respect.

Fugi de-aici, n-am stampila, nu-ti trebuie viza!

Ne mutam, intre timp, din masina de Romania. Numarul de Deutschland este un pasaport neoficial, care ne usureaza – aveam sa vedem – calatoria. Trecem din Germania de sud in Austria, apoi in Elvetia. Cu ochii la vitele grase de pe versant si cu gindul ca nu ne-am facut si noi o asemenea tara, cind avem natura mai frumoasa decit in majoritatea Europei, intram din nou in Austria, fara sa oprim. Tragem la primul magazin, sa cumparam o vigneta de vreo 10 euro, taxa cu care putem sa gonim pe orice autostrada austriaca, zece zile. Apoi o luam tot spre sud, sa incercam si alte naravuri de frontiera. Cu greu, gasim indicatoarele spre Liechtenstein, acel stat cit un sector bucurestean. Granicerul tarii pitice se uita, citeva clipe, plictisit, prin pasapoarte si ni le returneaza. Ii spunem sa ne puna o stampila. Nici vorba! „N-am stampila! Plecati! Nu va trebuie viza!“ Ne face semn sa nu ii blocam culoarul. Insistam si ii explicam: vrem sa ne creada copiii si prietenii ca am ajuns pe-aici. Se mira ca toti vor sa treaca repede, iar noi ne punem singuri bete in ceas. Cauta prin sertare si ne rezolva cererea, poate pentru ca isi da seama ca face un hatir unor turisti, care ar putea reveni si cheltui bani aici, din care el isi va lua salariul bugetar, fara emotii.

Mica atentie la mine

Zburdam dintr-o tara europeana in alta, n-avem probleme nici la granitele italiene, nici inapoi, la reintrarea in Austria. Discriminarea ne pocneste din nou in moalele relaxarii la revenirea in Ungaria. Ne asezam la coada marcata cu EU, fiindca ne simtim gata integrati, din moment ce ne-am cuibarit intr-un autoturism cu numere de Germania. Dar o granicereasa grasa si mofluza ne vede pasapoartele si ne expediaza tocmai hat, in urma cirnatului de masini insirate pentru controlul celor noneuropenizati: „Romania non UE! Turuc band drai!“. Ne loveste brusc damful apropierii de mirlania verde de acasa si stam cu obida, din nou, la coada.
Autostrazile si obiceiurile europene se incheie dupa ce iesi din Szeged si te apropii de granita ungaro-romana. Drumul provincial de vreo 50 de km si restul de 600 din tara ne fac sa credem ca, de la Nadlac, nu incepe un stat care va intra in Uniune in citeva luni, ci unul care va fi aruncat peste bordul civilizatiei. Vamesul ungur de la Nagylak vede ca avem nevoie de stampila lui pe factura si spune fara jena: „Mica atentie la mine!“ Nu, nu, ii raspundem. „Cum nu? Mica atentie la mine!“ Nu! Dar el e la putere in ghereta, sau macar asa isi inchipuie. Ofteaza intelept, ca ne facem singuri viata amara: „Problem, big problem! Pasport la mine!“ Avuseseram grija sa introducem legitimatia de presa la prima pagina. Deschide pasaportul si zice, intr-o romaneasca destul de limpede, care sigur i-o fi folosit de atitea ori, ca sa-si ia spagile operativ: „Ce-i asta?“ Serviciul! El: „Pres? Ce pres?“ Ziar, vreti si legitimatia de TV? Se sperie, trinteste o stampila de zguduie biroul si striga: „Du-te!“.

Inapoi in tara unde un fulger blocheaza un tinut intreg

Citiva metri mai in fata, blocaj pe cinci rinduri, in zona neutra spre Romania. Dupa un sfert de ora, nu ne miscaseram nici un centimetru. E trecut de 1 noaptea. Singurul ofiter roman vizibil in Vama Nadlac e neputincios si explica: un fulger a traznit centrala electrica, nu e curent, generatorul de rezerva e la misto, nu face fata decit pentru citeva neoane, nicidecum pentru calculatoare. Optimismul ne sucomba iremediabil cind ne spune ca precedentul traznet a blocat, recent, vama doar sase ore. Sute de masini, oameni care, daca nu reusesc sa sforaie in orice pozitie, n-au unde sa se duca, nici la toaleta. De electricitate, nici vorba! Un ciine penduleaza printre rinduri si, dupa ce primeste niste salam picant dintr-o masina de Ungaria, miroase cu dispret coaja noastra de piine. In singurul WC pe care-l descoperim, la punctul de dezinfectie (un eufemism, fireste, caci insusi WC-ul e infect), doi barbati stau pe ciuci si se joaca cu puchiteii de pe ecranele celularelor.

Eterna si fascinanta intoarcere acasa

Sintem in secolul XXI, in cea mai mare si mai circulata vama romaneasca spre Uniunea Europeana, la care zicem ca sintem gata sa aderam, dar un traznet oarecare ne blocheaza birouri strategice, orase si drumuri. Becurile oricum clipocesc strimb, V-ul din vama e stins, peste nesfirsirea de masini scrie „Ama Nadlac“. Dupa cinci ore de asteptare, s-au trezit responsabilii si au facut depanarea.
Intr-o singura noapte de nesomn, nervi si mizerie, ne-am distrus cam toate rezervele de buna dispozitie adunate pe drumuri europene. Trecem granita catre dimineata, dupa tergiversari si complicatii. Masina e cumparata in afara, trebuie sa-i facem actele de vama, dar vama e  inauntru, dincolo de gheretele de frontiera.
„Pasaportul lui Alice ramine aici“, alege el si ne expediaza sa rezolvam cu actele. Dac-o mai vrem pe Alice cu noi si la intoarcere, trebuie sa facem vamuirile cum se cuvine. Platim milioane, arbitrar alese de comisionarul vamal, numai ca sa ne dea drumul spre Bucuresti, unde alte mii de euro – taxe vamale ne asteapta la plata. Daca vrem sa chiulim de la formalitati, o lasam pe Alice fara pasaport.
Romania ne primeste, ca intotdeauna, eterna si fascinanta. Dupa ce ne-am obisnuit cu rasfatul indicatoarelor amplasate pretutindeni, ne ratacim ca prostii in Arad si umblam buimaci printr-o Timisoara in care nici cu busola-n mina nu izbutim sa gasim hotelul. Si, pina la urma, nici nu ne mai pasa. Noaptea noastra de cazare, platita in avans, s-a dus vamii de suflet. Si cine sa ne despagubeasca? Fulgerul? Generatorul? Uniunea Europeana?

articol preluat din Tango, septembrie 2007

 

Categorii:
Reportaj

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.