Doamnei Pompeia Dumitrescu
N-am sa fiu eu, Doamna, cea care va arunca piatra, caci, punand pe un talger, bataia de inima a copiilor, cu buchetelele lor de ghiocei, tinute teapan, ca un steag, iar pe altul, harmalaia guresa cu care femeile se strang la o masa numai a lor, considerand asta un privilegiu, dupa ce le-au trebuit vreo doua secole ca sa-si faca loc la masa barbatilor, cantarind toate acestea, balanta se inclina definitiv catre inimoara mov, de hartie, pe care fetita mea (azi, o adolescenta rusinata de efuziunile mele sentimentale) mi-a daruit-o intr-o zi ca cea de azi. Pe o parte scria “8 de Març – Dia de la Dona”. Pe cealalta, cu litere raschirate de tipar, intr-o romana induiosatoare: “Pentru Mami, de la Mariuta”.
Buchetelele mele pentru tovarasele profesoare, le cumpara tata. El gasea intotdeauna cele mai frumoase si mai parfumate zambile, cei mai grasi ghiocei, la cel mai bun pret. Era barbat frumos si vocea lui calda si educata, cu care spunea: “Sarut-mana, as dori si eu sa-mi alegeti cateva buchetele” le traducea pe floraresele de prin piete, care nu-l puteautrata cu refuz. Pe invatatoare am fericit-o cativa ani in sir cu cate o brosa, un parfum, sau vreun sirag de margele. S-a bucurat mai mult de metrul pe care i-l facuse tata la santier, ca material didactic, dar asta nu are nici o legatura cu ziua de azi. Ceea ce conteaza, ceea ce conta, este zambetul pe care-l primeam in schimb, sarutul pe obrazul ei moale si pudrat – Doamne, frumos mai miroseau profesoarele mele!
De ce am, oare, sentimentul ca este o sarbatoare a femeilor pentru femei? Un lant al bunelor intentii, al declaratiilor afirmative, care se topesc ca zapada mieilor? Desi nu ca val de tei, eu, Doamna, am fost aruncata intre femei. Cel mai mare bine si cel mai mare rau mi-au fost facute de cate o femeie. Cel mai mult am iubit o femeie si cel mai tare am fost iubita de ea, atat de tare, incat a plecat Dincolo, plangand, strigandu-ma. Fetita mea are privirea si numele ei, semn ca mi s-a deschis o fereastra in schimbul portii care s-a trantit brusc, acum mai bine de douazeci de ani.
Despre zilele de 8 Martie ale Mamelor noastre, as vrea sa vorbim, odata, mai pe indelete. Ale femeilor care si-au trait tineretea intr-o lume cenusie si egala, a pantofilor cu talpa de crep si a rochitelor pe puncte, din micile economii. A ceaiurilor cu paine si a mancarurilor de cartofi. Lumea vaduvelor care primeau in gazda fetele saracute din provincie. “Gazdoaia” trebuie sa fi fost un personaj destul de sinistru, deduceam eu dupa ce-mi povestea Mama, mai mult monologand, atunci cand ne plimbam pe faleza nou construita si ne opream chiar pe locul unde fusese casa ei. Cu reguli stricte, de cazarma. Cred, totusi, ca un sentiment amestecat de mila si protectie aerisea zilnic camera in care statea Mama, parfumandu-i foamea permanenta cu aroma de surogat si paine prajita cu unt.
In ziua de 8 Martie, Mama venea imbujorata si vesela de la serviciu. Domnul inginer-sef Lakatos (ungur galant) le strangea pe toate in birou, le felicita si le invita, in numele intreprinderii, la o masa festiva, la restaurant. Le expedia mai devreme acasa, cu buchete gemene in brate, trei fire de garoafe invelite in celofan. (A fost o vreme cand imi doream sa ma fac vanzatoare la florarie: mirosul umed de feriga imi dilata narile de placere si admiram eleganta cu care degetele alegeau garoafele din… caldare, culcandu-le pe un scutecel de celofan, invelindu-le, capsand cu indemanare buchetul si legandu-l delicat cu un firicel de nailon).
In momentele acelea, eu eram martorul nebagat in seama, inaintat mai taziu, la gradul de asesor de imagine. Imi amintesc costumul gros de stofa mov si bluza de “piele de sarpe”. Ghetutele de mancat placinte, cu siret de piele si toc inalt. Gleznele perfecte, in ciorapii fini, primiti de la tata, de dimineata. Parul grizonat, pus pe bigudiuri in ajun, toca de nurca, potrivita cu cochetarie, pe frunte. Lumina din ochii ei negri si frumosi, cu care se rasucea pe calcaie, isi lua posta si manusile si-mi arunca un grabit “Am plecat! Fa-ti temele si nu iesi afara pana nu vine tata!”. Ma indigna raceala cu care-mi intorcea spatele, ma parasea asa, tocmai pe mine, centrul existentei ei si se grabea sa se distreze cu doamnele de la serviciu. Peste cateva zile, apareau trei-patru poze in care le vedeam pe toate, ba stranse pe doua randuri, in spatele mesei lungi, ca de nunta, ba dansand, doua cate doua, ridicole si fericite, zambindu-i imbujorate, fotografului. Meniul nu-l mai evoc, ca-l cunoastem cu totii, de la telemeaua sarata de vaca, salamul de vara si “bulele” de carne tocata, pana la omniprezentele sarmalute cu mamaliguta. Tort, sampanie, fursecuri si cafea. Bomboana de ciocolata pastrata in servetel, pentru mine.
Doamnelor de atunci, bunicilor de astazi, vaduve, mai toate (e un destin colectiv demn de remarcat din punct de vedere sociologic), cu afectiuni cardiace, hepatice, reumatice, duminicilor lor de fete, sotii, bunici cuminti, le inchin sarbatoarea de azi. Mainilor lor pricepute la toate, la cele mai alese prajituri, la cele mai complicate modele de tricotaje. Pungutei lor cu medicamente. Palarioarelor induiosatoare de fetru, care vor umple, in curand, parcurile. Mai lipseste putin si le vom revedea odihnindu-se, cu sacosica la picior, cu poseta in poala. Atunci va veni cu adevarat primavara. Mai lipseste foarte putin…
Angelica Lambru
