Cu lașul la psihiatru – de Simona Catrina

N-am avut niciodată în cap un prototip de bărbat perfect. Așa-mi explic faptul că, de câte ori am vrut să-l transform pe cel de lângă mine (cam de fiecare dată), ținta finală era diferită. Pe unul am vrut să-l determin să nu-și mai ia libertatea de a mă înșela o dată pe an, trecute fix. Pe altul, dimpotrivă, am vrut să-l conving să nu mai fiu atât de sigură de el, fiindcă devine exasperant. Pe altul, am vrut să-l transform în bărbat divorțat, bazându-mă strict pe studiul sociologic efectuat de el însuși în agitata lui familie, pe care mi-o descria ca fiind, oricum, într-o fază terminală. Altul mă iubea mai puțin decât voiam eu și mai mult decât susținea el, prin urmare m-am băgat în căpăstrul insistențelor suave, sperând ca într-o zi să-l simt că simte mai mult. Am avut la un moment dat un iubit care, dacă n-ar fi fost agorafob, ar fi fost perfect. După cum, dacă n-ar fi fost agorafob, nici n-ar fi fost așa îndrăgostit de mine, fiindcă nu-mi amintesc să fi avut eu vreodată acces la relația absolută.

Wind of (ex)Change

N-am reușit să-l schimb pe niciunul din susdeșirata listă. Nicio strategie n-a funcționat decât pe termen scurt – în traducere: n-a funcționat deloc. Privind în urmă și făcând un meschin inventar, aș spune că dădeam lovitura, de exemplu, dacă reușeam să-l conving pe iubitul meu agorafob să accepte sprijin profesionist. Dar, din văgăuna visurilor lui aflate întotdeauna între cel puțin patru pereți, el încă vedea lumea în scheme lălâi: la psihiatru merg numai nebunii, zicea. I-am spus că nebunii nu merg la psihiatru, ci sunt duși acolo, ceea ce implică o diferență majoră. I-am explicat apoi, cu gesturi fără echivoc, diferența dintre psihiatru și psiholog. Nu că n-ar fi știut-o, dar – deși avea un IQ mai musculos decât al meu – juca splendid rolul prostului, atunci când evita o intersecție, la propriu și la figurat. „Nu vreau să mă schimb. Mi-e bine așa.“, mi-a spus sec. „Ești laș“, am slobozit și eu prima pasăre care mi-a ieșit din gură, rugându-mă imediat ca el să fi înțeles altceva: caș, naș, orice.

L-am părăsit nu pentru că nu putea ieși din casă, ci pentru că nu voia să poată ieși din casă. Am săvârșit ulterior un plâns convalescent, dar știam că altă ieșire din situație nu există. A fost, de altfel, singura relație pe care am încheiat-o eu, în mod deliberat, cu prețul unei bizare suferințe, care s-a stins abia când am cunoscut o altă interesantă pacoste a vieții mele. Dar despre asta, altădată. Sau tot acum, dar mai jos.

Multă vreme, asta am crezut: că relația cu frumosul agorafob ar fi fost ca o Cântare a Cântărilor, dacă domnul ar fi reușit să treacă de colțul străzii fără să-i joace asfaltul sub picioare. Acum, după vreo zece ani, realizez că, în clipa în care s-ar fi vindecat de sindrom, liniștea mea s-ar fi terminat. El ar fi realizat instantaneu cât e de frumos, de deștept, de divorțat și de bun amant, caz în care ar fi îndurat un tragic complex de superioritate. Și nici una n-ar fi fost suficient de bună pentru el. În mod egoist și lipsit de virtute, mă bucur așadar că limitele lui mi-au consolidat statistica, altfel riscam să constat că am ajuns la 40 de ani și n-am părăsit nici un bărbat (în liceu da, însă vorbeam de bărbați aici, nu de băieți).

Bea, Ionelule! Că, dacă nu, descoperi fetele…

Asta mi-a programat mintea către un gând care mi-a ridicat puful pe ceafă: ne încordăm să-i schimbăm pe bărbații de lângă noi pentru că-i iubim și pentru că acel cusur al lor șade-n calea tembelei fericiri la care râvnim toate. Dar, acceptând că am reuși vreodată să transformăm un zmeu într-un greucean, modificarea ar avea efecte secundare dezastruoase. E posibil ca noul produs al pygmalionitei noastre acute să fugă în lume și să ne lase baltă. Noua față a omului adorat se vede clar în oglindă, moment la care constată și el că e prea valoros ca să mai întârzie într-o legătură cu noi, disperatele.

Când am auzit prima dată-n viața mea că nimic nu dispare, totul se transformă, profa de fizică vorbea de apa de ploaie și credeam că găselnița se raportează strict la ionii și electronii din pâclă. Abia mai târziu am aflat și despre transformările celorlalți Ioni.

Bunăoară Ionel, iubitul de ani de zile al unei prietene bune, avea nume predestinat: bea atât de mult și de problematic, încât nici nu mai era vorba doar că-l râd fetele (care, între noi fie vorba, nu mai râdeau de mult, prea ocupate fiind să repete insultele lui, cu ochii gogonați). Ci ajunseserăm să ne întrebăm dacă o să ne mai placă de el când o fi vreodată treaz (cum a pățit Phoebe într-un episod din „Friends“, când a reușit să-și convingă iubitul să se lase de băut, apoi l-a lăsat ea pe el, fiindcă treaz nu mai avea umor nici cât cotele apelor Dunării din buletinul hidrologic). Până la urmă, Ionel a fost convins să lase paharul unde l-a hărăzit Dumnezeu: în dulap, cu gura-n jos. Și tot grupul scârțâia de invidie: acum era perfect și l-am fi vrut toate, numai că ne treziserăm prea târziu, după ce-l răscroise deja alta.

Însă pereții paradisului s-au coșcovit în scurt timp, când Ionel, suficient de treaz ca să aibă acea senzație de plictiseală (total nouă pentru el), s-a apucat de diverse activități care să-i sustragă mintea de la cinzeacă: repara mașini, făcea sudoku și agăța femei. Și într-o zi, după ce-a cărcălit toate numerele-n careu și-a recalibrat roțile lui vecinu-său, a recalibrat și viața unei divorțate de la scara cealaltă, de data asta cu boccele cu tot. Prietena mea, acum în calitate de reclamantă părăsită, delira spunând că greșeala cea mai mare din viața ei a fost să-l convingă pe Ionel să nu mai bea. Pentru că, atâta vreme cât el fusese bețiv, ea n-avusese practic nicio grijă.

Viciu contra serviciu

„Oamenii nu se schimbă“, asta aud foarte des, de la psihologi care se luptă de secole cu dependența oamenilor de diverse Satane: alcool, droguri, țigări, sex, mâncare, chat, picături de nas, jocuri video, omoruri. Unii au tendința să creadă că Hannibal Lecter era mai bolnav decât Britney Spears. Nu, cel mult Hannibal Lecter avea o dependență mai ghinionistă, mai nefericită, atâta tot. Boala avea același calibru, doar consecințele ei erau mai grave. De la un punct încolo – în cel mai maladiv mod, ce-i drept – Hannibal era chiar mai șarmant decât Spears, fiindcă măcar inaugurase o dependență spectaculoasă, originală, dublată de o inteligență rușinos de fascinantă. În timp ce tot ce face Britney e să se apere dezordonat de nălucile coniacului, cu mișcări grotești și ordinare, cu o previzibilă tendință spre recidivă.

Fiecare bărbat pe care ni-l livrează soarta devine pentru noi un experiment. Citim prospectul și stabilim din start ce piese trebuie înlocuite la acest domn. Așa cum se prezintă din fabricație, nu ne este de mare folos – credem. Nu ne concentrăm atât pe mulgerea sistematică a calităților lui (pe care desigur că le are, din moment ce ne-a agățat atenția), ci pe răzuirea defectelor. Trec ani în care virtuțile lui pălesc, plictisite de senzația de inutil, iar cusururile încă rânjesc pe la colțuri, în ciuda capcanelor, a mătrăgunelor și-a ultrasunetelor cu care visam să le gonim. Fără pretenția că am dezvoltat vreun studiu doct pe tema asta, la viața mea am băgat de seamă că există două categorii de bărbați: unii nu pot fi schimbați orice-aș face, iar alții pot fi schimbați, dar după aia nu știu cum să fac să-i schimb la loc cum au fost. Fiindcă un defect care dispare este, de regulă, înlocuit cu unul mult mai strâmb. Bărbatul care nu te mai înșală devine paranoic la gândul că l-ai putea înșela tu. Și te chinuie și te gelozește și te detestă. Bărbatul care nu mai joacă poker se apucă de pescuit compulsiv și bărbatul care se lasă de pescuit se apucă de vodcă.

Nu prea ne dă prin cap să ne schimbăm noi, înainte de a ne renova bărbații. Avem vanitatea de a ne păstra principiile, fiindcă ele trăiesc mai mult decât fermitatea sânilor și pe ele ne putem baza, la o adică. Susținem că nu e de demnitatea noastră să abdicăm de la încăpățânări, fiindcă se creează precedente periculoase.

Am impresia însă că, până nu exersăm pe noi, nu izbutim nici cu ei. Dacă un bărbat te înșală, e pentru că așa arată definiția gestului lui privit prin monoclul tău. Același lucru poate fi spus în mai multe formule: tu nu poți vedea în asta că-și trăiește viața, ci că ți-o distruge pe-a ta, logic. Dar dacă, în loc să-ți începi ziua cu gheara-n spinarea lui, ai începe-o cu un coafor care, ulterior, să-ți dea și ție ideea unui pui de adulter vindicativ, mica lui ticăloșie ți se va părea doar un joc de societate, pe care îl vei câștiga fără să fie nevoie să măsluiești cărțile. Din simplul motiv că, alarmat brusc de schimbările tale, își va autoprograma schimbările lui. Fără să te zdrobești tu să refaci tencuiala stilului lui de viață. Singurul mod prin care te asiguri că bărbatul tău nu umblă după alta este să-i procuri suficientă neliniște, încât să umble după tine.

„Ești neschimbată“, mi-a spus cineva care nu mă văzuse de vreo opt ani. Și, nu știu de ce, m-am supărat foc.