Angelica Lambru – Motanul Danila

de

E cel mai strasnic Motan! Toate femeile il cunosc, il sufera cu resemnare mioritica, asa cum induri un reumatism ce-ti inteapa nemilos soldurile, genunchii. Vorbesc, desigur, de cele ce au avut norocul sa scape din ghearele lui conjugale, chiar daca ii aud zi de zi mieunatul insuportabil, pe strada, la serviciu, la taxe, la doctor, in trafic… Iti propun, Doamna, sa-l ducem la targ si sa-l facem de ras, aratandu-l, nu cu degetul, fiindca nu e politicos, ci cu penita.

Danila nu acorda prea multa atentie aspectului exterior, caci astea-s prostii si bani aruncati. Vara, umbla in papuci (oh, calcaiiele lui late, albite, smocurile negre, de pe degetele lui de hotentot!) pantaloni pana la genunchi de culoarea incerta a nisipului si maieuri sintetice, cu gaurele, generos rascroite la subsuori, cu care-i inteapa pe cei din jur pana-n meninge. Daca s-ar sintetiza sudoarea lui onest barbateasca, picurand din alambicul aceluiasi tricou, odicolonul obtinut ar putea deveni o arma de distrugere in masa. Costurile de productie ar fi foarte mici: cateva beri pe zi, in conditii de temperatura si umiditate date. L-am pune la dispozitia bazei americane de la Kogalniceanu, l-am vinde celui care ar da mai mult, fara sa ne temem de furtul patentului, caci e unic: OCS by Danila (Original Carpathian Scent).
Sacrificiul suprem pe care-l poate aduce pe altarul elegantei estivale consta in pantaloni asemanatori, dar calcati cu dunga si camasa in patratele, cu maneca scurta. Sosete albe, de la Confiscate, cu eticheta tocmai smulsa, bine intinse pe fluierul piciorului, ii imbraca gleznele bronzate. Sandalelor cu arici le fac concurenta serioasa adidasii albi, aerodinamici, care-i scot in evidenta mersul leganat, din soldurile joase. Sapca e nelipsita de pe capul lui tuns scurt si udat din belsug cu colonie Adidas de la supermarket. In afara anotimpului estival, simte o mare slabiciune pentru costumele de blugi: i-au devenit, practic, o a doua piele. Asta i se trage dintr-o carenta din copilarie, cand jinduia la gecile de blugi, cu blanita alba la guler. Mai tarziu, si le-a putut aduce el singur, de la turci. Iarna, rasar in cuierul cu coarne, scurta de piele, cojocul, caciulile rusesti si cusmele de astrahan. Lui Danila ii plac lucrurile rezistente, care nu au moarte: nu se spala, caci nu se murdaresc, capata doar, patina timpului trait cu folos. Pielea lui se simte atrasa de pielea de animal, probabil dintr-un impuls atavic care-l face sa-si dilate narile atunci cand isi ridica gulerul si iese la vanatoarea urbana.
Dovada de capatai a aranirii lui o constituie masina. Ea e ghiulul de pe deget, unghia lunga, varata in ochiul vecinului. Cu cat e mai mare masina, cu atat e mai ascutita, unghia. Ca sa si-o poata baga in garajul vilei cu balcon semicircular, a smuls doi copaci de pe trotuar. Oricum il deranjau, ca ii tineau umbra. Cine sa-l impiedice sau sa-l amendeze, cand cel in drept sa o faca, e si el un Danila, mai periculos, fiindca are painea si cutitul Primariei? Stie sa obtina toate aprobarile, punand in aplicare zicala preferata, care-i straluceste pe blazon si ar trebui sa-i fie sculptata in marmura locului de veci: “O mana spala pe alta si amandoua spala obrazul”. Obrazul lui viril si gros, sub care se pliaza gusa bunului trai.

Nu pot sa uit intalnirea cu el de acum doua veri. Ma intorceam cu M. de la cumparaturi si-n fata blocului, parcata de-a lungul, lipita de scara, o masina ne taia calea la cel mai propriu mod cu putinta. Grijuliu cu odorul lui cel scump, Danila intrase pe trotuar si ne-o lipise de intrare, ca marca de scrisoare. Vazandu-ne de sus cum incercam sa urcam cu sacosile prin partea dreapta, fara trepte, vecina mea, tanti Cristina, ma intreaba, aplecata peste pervaz, ca cine-i? Iar eu, care, de cand traiesc pe alte meleaguri, am cam pierdut frica si rusinea de Barbat, ii strig (tanti Cristina sta la etajul IX): “Nu stiu, un nesimtit care si-a lasat masina aici!”.
… Am zis, de ce sa nu recunosc? Am zis! A fost prea tarziu sa-mi iau vorbele inapoi atunci cand Danila s-a intors “cata” mine. Ma auzise, cowboy-ul!
“-Ce-ai zis? Pe cine faci tu, nesimtit?”
Eu, lasand-o mai moale, dar neputand, totusi, sa tac, din pricina orgoliului meu matern care ar fi avut de suferit:
“-Pai da, maaare dovada de bun-simt sa-ti parchezi asa, masina! E un bloc de pensionari, unde trage Salvarea, daca e nevoie?”
Imposibilitatea Salvarii de a parca masina in fata blocului reprezinta obsesia tuturor vecinilor mei, mai in varsta. De cate ori, trage un Danila seara, acasa, auzim, invariabil, aceeasi conversatie: “-Trage-o, Mama, mai la vale, ca, daca vine Salvarea, n-are loc sa parcheze!” “-Lasa, bre, ca nu mori la noapte!” ii raspunde Danila, hatru si nemuritor. Da, dar e Danila al nostru, de la II! Asta care se face spre mine, e venetic de bloc si de cartier, o fi venit cu treburi pe la Sanepid!
“-Esti frumoasa, da’ esti proasta!” imi stupeste Danila, scarbit. Daca ma-ntorc acuma la tine si-ti trag una, ai sa vezi tu, nesimtit!”
L-as fi luat pe Ciocoi ca pe hrean si l-as fi dat pe razatoare, dar m-am gandit, muiereste, ca eu raman cu palma sau cu pumnul si ca sarutul lui Voda (in cel mai bun caz o palida amenda) nu m-ar fi satisfacut cu nimic. Am inghitit galusca si am tacut. Imi tremurau picioarele de nervi.
“-Hai, vino sa-i tragi!” ii striga atunci, fetita mea de paisprezece ani, cavalerul meu fara armura.
“-Taci, mama”, ii soptesc eu, ca asta vine si ne bate”.
“-Ce sa ne bata? Sa-si ia masina de aici ca nu putem sa intram!”

Noroc cu tanti Cristina, de sus: “-Angi, ia-i numarul de la masina, ca ma duc sa sun la Politie!” imi striga ea.
Danila se opreste si se uita in sus. Eu profit de ocazie, scot cheia, ii sterg masina cu rochia si cu sacosile si ma strecor in spatele ei, folosind-o drept scut. Trag si fata dupa mine. Imi tremura mana pe cheie, o rasucesc, apas pe clanta, O imping pe M. in bloc si-nchid usa in urma mea. Rasuflu usurata. Ma-ntorc la el fara teama si-i arunc din toti bojocii (mi-e rusine Doamna, dar asta am facut) o binecunoscuta invectiva turceasca. Doar sunt dobrogeanca, Naica! Nu mai stau sa-l ascult cum latra. Plec, furioasa pe mine insami, regretandu-mi conditia de femeie. Cum i-as fi tras un pumn, sa faca “Hac!”. Din pacate, nu stiu sa-mi folosesc pumnii decat la framantat aluatul.
Pana cand societatea nu va evolua, schimbandu-l (“Nu poti, te ajutam, nu vrei, te obligam…”), cel mai bun sfat pe care sunt in stare sa i-l dau fetitei mele, este sa-l ocoleasca, atunci cand il vede, sa plece din calea lui, caci e magar, e violent si nu are maniere!

“De vezi piatra ce nu simte nici durere si nici mila,
De ai inima si minte, feri in laturi, e Danila!”

P. S. Vom mai vorbi despre el, Doamna, caci omniprezenta lui in viata noastra ne face sa imaginam si sa punem, zilnic, in aplicare, fel si fel de strategii de aparare. Toate sunt bune, toate folosesc. In Saptamana care tocmai incepe, Danila insusi e o ispita, un prag, o incercare. Iti doresc sa nu-l vezi, sa nu-l auzi, macar in zilele Sarbatorilor ce vin…

Angelica Lambru

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *