fbpx

Angelica Lambru – I am lost

de

I am lost. Can you please call one of these phone numbers for me? Thank you!

Astfel scria, Doamna, pe un biletel sifonat, de dimensiunile une carti de vizita, pe care l-am gasit mototolit intr-unul din ciorapii fetitei mele. De cate ori ori plecau in excursii, englezii, oameni destepti, verificau biletele copiilor, insistand sa le poarte cat mai aproape de piele. Ele contineau numele si adresa scolii, trei telefoane de contact, doua dintre ele, personale: Mr. Jason: 079… si Mr. Joshua: 079… (In treacat fie spus, Mr. Joshua parea Louis Amstrong reincarnat si fara trompetata). I-au facut copiii o fotografie, vaslind, pe un canal din Cambridge. Zambea cu albul ochilor, cu obrajii bucalati, cu nasul onest placintit pe mijlocul fetei, ca un personaj de reclama americana din anii ’50. Mister Joshua nu se dezlipea de ei toata ziua si cu toate acestea, biletelele erau nelipsite. Nimeni nu s-a pierdut, bineinteles, din grupul de 28 de elevi veniti din toata Europa (se simteau si jigniti de o asemenea ipoteza, mai ales suedezii, norvegienii si germanii…).

De doua ori in viata am simtit cum lumea isi roteste decorul si ma trezesc pe scena unei piese necunoscute. O data, cand nu-mi mai gaseam fetita in parcul de langa Posta. In secundele acelea alungite infernal, nu puteam sa pricep cum nimerisem eu in gura Cosmarului. Sa fi trecut cinci minute (sa fi trecut o viata?) pana cand o zana buna cu parul alb mi-a aratat-o pe Scufita Rosie cum culegea linistita panselute, la celalalt capat al parcului. Cand m-am repezit sa o iau in brate, mi-a intins buchetelul: plecase sa le stranga pentru mine.

Eu m-am pierdut o singura data in viata si jur ca as fi vrut pe loc sa lepad pielea de fetita lacoma care zabovise prea mult langa tuturoiul de inghetata de capsuni. Aveam vreo 11 ani si ma aflam in tabara cu Corul Casei Pionierilor, la Odesa. Iesisem la cumparaturi, in grup, cu o tovarasa insotitoare de la Pionieri, care nu avea nimic in comun nici cu corul nostru, nici cu limba rusa. Nici macar mamica de corista nu era. Mi-amintesc o dimineata minunata de iulie, gata sa dea in parg. Ochii mei de 11 ani vedeau un oras tare frumos, bogat, cu parcuri umbroase, cladiri monumentale, strazi cu magazine elegante si pline de lucruri de nevisat in vitrinele urbei mele. Si el m-a iubit de la inceput, am simtit asta dupa senzatia de ruda indepartata venita in vizita, pe care o strangi in brate, amuzat. Incepusera anii 80. Acum ca aveam cu ce sa-l compar, comunismul nostru mi se arata mult mai sarac si mai trist decat comunismul lor. Parintii imi facusera rost de suficiente rublisoare ca sa-mi pot permite sa testez piata dulciurilor rusesti si a bauturilor lor racoritoare. Acolo am vazut eu pentru prima oara un dozator de sirop. Paharul de sifon costa x copeici, iar cel de sirop, 2x. Ieftin, racoritor si bun. Cat despre inghetata, ce sa mai zic? Mai bine tac! !”Ca suntem in Postul Mare/ Si-s caintele amare”…
Tocmai imi cumparasem doua inghetate acrisoare de capsuni si ma pregateam sa le mananc in graba, cand, dupa primul mot zmeuriu, m-am uitat in jur si am realizat ca SUNT SINGURA. Nici picior de pionier roman, nici picior de tovarasa ghida. Mi s-a facut frig, intuneric si frica. Am aruncat cat colo pacatoasele de inghetate (si-acum imi pare rau dupa ele!) am alergat in dreapta si-n stanga, mi-am strigat prietenele pe nume… degeaba. Orasul si le ascunsese in maneca, cu cruzime. Pentru prima si ultima oara in viata mi-a parut rau ca in scoala mea se predau numai franceza si engleza. …”Ca puteam si eu s-adun / o graunta cat de mica” , macar o bobita, de rusa! Stiam doar sa salut, sa numar pana la zece si sa multumesc.
Eram prea speriata ca sa plang. Imi aminteam numele taberei, “Pescarusul”! M-am repezit la primul militian intalnit. I-am aruncat in fata propozitia din titlu. “Romanian pioneer!” ii repetam disperata. Era un barbat carunt, inalt si cu mustata. Daca ar fi ramas in maieu, l-as fi putut lua drept domnul Cosac, vecinul meu de la etajul VI. Cum sa nu-l iau eu, de mana, pe nenea Cosac, care ne plimba mereu cu masina lui galbena, castigata la Loz in plic? L-am luat! Ne-am indepartat de bulevard, am trecut de o piata enorma, uda si cu miros de peste, si am tot mers, zi de vara pana-n seara, pe stradute ocolite, prafuite, sarace. Orasul parea papusa mea, Olguta, pe care o imbracam numai in fata, “ca spatele nu i se vedea”. Eu vedeam acum spatele Odesei, dezgolit de sus si pana jos, imbracat intr-un camesoi umilitor de spital.
Am intrat, in sfarsit, intr-o curte interioara, am urcat si coborat scari in spirala, am strabatut holuri intunecate, pana la un birou… cam cat Secretariatul Facultatii noastre, ca sa-ti faci o idee. Inauntru, insa, nu mirosea a cafea si a parfum, ci a igrasie si a tutun. Fereastra inalta si ingusta, fara perdele, avea gratiile albite de trecerea vrabiilor. Nenea Cosac m-a impins usurel carre o tovarasa militianca blonda, tanara si frumoasa. “A stiut nenea Cosac unde sa ma duca!” m-am gandit eu. I-a zis ceva pe limba lor, m-a batut linistitor, pe umarul stang si a plecat. Indata m-am repezit la zana blonda:” Do you speak english? Vous parlez français?”. Ea mi-a zambit: “english”. Si-atunci am inceput sa-i recit frazele pe care le incropisem in timp ce megeam cu nenea Cosac spre Militie, binecuvantand-o pe doamna de engleza, cea care ma invitase la un Pepsi, in visul de noaptea trecuta.
In zece minute, a aflat tot ce vroia sa stie. Se facuse ora prinzului si mi-a oferit un sandvis cu branza. Mie mi se lehametise de toate cele. Am gustat, din politete, din felia de pepene pe care si-o taiase la desert, dar nu avea nici un gust. Nu stia ea ce pepeni imi aducea mie, Tata, din Grivita, cum paraiau de copti si ce “cocosi” devoram eu sub privirile lui pline de satisfactie (de parca ii adusese din propria bostanarie!)…
Si-am inceput sa tac, pe scaunul meu de langa fereastra. Cei care intrau si ieseau nu ma intrebau nimic, nu se mirau de prezenta mea acolo. Apoi, zana si ceilalti doi militieni au plecat. “Acasa la ei”, am oftat eu, cu naduf. A venit altul, mut de tot. S-a asezat la un birou si a inceput sa citeasca ziarul. Numarand dalele de piatra din curte, ma tot gandeam la ce-o sa-mi zica Dom’ Profesor cand o sa dea cu ochii de mine. Cam pe la ora ceaiului, m-a luat in primire un ofiter mai tanar, care nu putea concepe ca poate sa existe cineva pe fata pamantului care sa nu inteleaga ruseste. L-am urmat spasita, dar increzatoare, ca Lizuca pe Patrocle. Imi turuia cu repeziciune si volubilitate tot felul de lucruri si nu parea sa-l deranjeze faptul ca nu dadeam vreun semn ca as pricepe ceva. La capatul catorva strazi, s-a facut, brusc, lumina. Am recunoscut statia de tramvai!
In tabara era liniste si pace. Nimeni nu parea sa-mi duca lipsa. Ofiterul m-a incredintat primei ingrijitoare intalnite in cale si am avut satisfactia de a-i spune tare si clar “la revedere” pe limba lui. Macar atat, dupa toata conversatie oferita! De la o colega ramasa in tabara fiindca facuse indigestie, am aflat ca plecasera toti in excursie la Catacombe. Mi-am facut un dus care sa ma spele de toata frica si mi-am deschis caietul cel frumos, cumparat cu o zi in urma. Am scris pe prima pagina JURNAL DE VACANTA si am inceput: “Tocmai imi cumparasem doua inghetate acrisoare de capsuni…”

Angelica Lambru

P. S. LA intoarcere, Dom’ Profesor m-a pedepsit cu doua zile de serviciu la bucatarie si fara plaja. Si-asa nu-mi placea mie plaja lor, zgrunturoasa! Langa colegele mele de la bucatarie, mereu altele, printre cartofi bubosei si gramezi de zarzavaturi cam ofilite, povestea mea crestea si crestea, de asta data in limba romana…

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *