Pe când eram impertinent de tânără, am urcat pe calul nărăvaș al imprudenței și m-am avântat, fără scut, în căutarea sufletului pereche. Am pornit în goană, fără armura înțelepciunii de acum – ce știam eu pe atunci? – și am fost rănită de atâtea ori. Deși cicatricile erau profunde de fiecare dată, mi le-am oblojit cu balsam de lacrimi și am pornit, iar și iar, cu speranța că data viitoare va fi mai bine. Uitându-mă în jur, vedeam că nu sunt singură pe câmpul de bătălie al iubirii însă, pe când suratele mele mă părăseau, una câte una, croindu-și destinul alături de cei pe care îi adorau, eu continuam să cad, să mă ridic, și să o iau de la capăt, sperând că la un moment dat voi ieși triumfătoare și eu.
Aș fi vrut să știu atunci că, pe câmpul de luptă al iubirii, se trișează, că nu ies învingători întotdeauna cei sinceri și că, uneori, aliații se pot transforma în inamici. Aș fi vrut să știu că doar iubirea împărtășită merită lacrimile mele. Lacrimi de fericire, atât.
Și totuși, am fost trădată, am fost părăsită, am așteptat în van vorbe și gesturi care să-mi confirme reciprocitatea sentimentelor, am urcat și am coborât de atâtea ori în și din montangne russe-ul sinuos al iubirii, însă niciodată nu am acceptat compromisul. Nu am stat într-o relație, doar de dragul de a nu fi singură. Când resentimentele au luat locul sentimentelor, când am simțit că nu mai sunt iubită, am preferat dezamăgirea temporară în locul celei permanente. Și a fost mai bine așa.
Totuși, aș fi vrut să nu fac parte dintre cele care, la un moment dat, au rupt petalele nenumăratelor flori, rostind, cu tristețe în glas: Mă iubește?…, Nu mă iubește?… Nu a fost să fie așa, pentru că eu am cules nu un buchet, ci nenumărate buchete de lăcrămioare și apoi le-am pus – cu jale neostoită în suflet – pe mormintele fostelor mele iubiri.
Când am simțit că inima îmi este atât de sfâșâiată, încât nici balsamul binefăcător al lacrimilor nu o mai lecuiește, m-am refugiat în singurătate. Nu a știut nimeni ce răni m-au durut, nu a știut nimeni ce am simțit atunci.
Da, anii tinereții mele au fost presărați cu spini de gelozie, cu suspinuri amare, dar acum mi-am mângâiat amintirile, le-am pus într-un album pe care l-am înlănțuit cu nepasarea prezentului și l-am aruncat în abisul uitării. În jarul fostelor iubiri – stins cu lacrimi și înțelepciune – mi-am pus temelia unei iubiri împărtășite și acum privesc încrezătoare spre viitor. Și simt că, atunci când iubirea este reciprocă, nu mai am nevoie de niciun scut și de nicio armură.
Acum, nu mă mai bântuie fantomele fostelor iubiri. Acum, nu mai privesc înapoi cu mânie. Nu știu dacă sunt mai înțeleaptă acum – nici măcar nu-mi pasă dacă asta-i înțelepciune sau indiferență – știu doar că acum nu mă mai dor rănile trecutului. Și mai știu că nu aș aprecia la adevărată valoare ceea ce am azi, dacă nu aș fi suferit atunci.
