Am stat de vorbă cu cei doi chirurgi oftalmologi ai clinicii Ama Optimex, tată și fiu, încercând să deslușim felul miraculos în care puterea de a dărui, priceperea medicală și generozitatea umană se pot transmite în familie, într-o veritabilă ștafetă a binelui. Ei sunt întemeietorii uneia dintre cele mai căutate clinici oftalmologice din țară, inițiatorii unor campanii sociale de mare profunzime precum „E rândul tău să-i sprijini”, în care fiii și nepoții sunt îndrumați să-și ajute bunicii și părinții să vadă din nou, sau campanii ample de informare legate de cataractă ori de posibilitatea de a săpa de ochelari.
Interviuri de Alice Năstase Buciuta și Irina Botezatu; Fotografii de Paul Buciuta
Cum aţi ales acest drum în medicină, de ce aţi ales oftalmologia? Sau poate profesia v-a ales pe dumneavoastră?
dr. Mircea Filip: Cred că am fost ales. În perioada în care eu am început, era foarte greu. Eram foarte interesat sa fac chirurgie generală, tatăl meu dorea asta, ceea ce cred că era greşit pentru mine. Nu cred că mi s-ar fi potrivit această specializare. Pentru asta trebuie să ai un fizic destul de robust, ceea ce nu era cazul la mine, mi-ar fi fost foarte greu să fac gărzi noaptea, să mă trezesc la orice oră sau să rezist şapte, zece ore într-o operaţie. Întâmplarea a făcut că erau foarte puţine posturi pentru a fi specialist după terminarea facultăţii, iar unul dintre cele care erau la dispoziţie atunci când am dat eu examenul era de oftalmologie. Nu ştiam prea multe despre această specialitate. Nu are nicio legătură ce se putea face atunci la oftalmologie cu ce se poate face acum, dar văzând, mergând şi făcând, am constatat că mi se potriveşte. Am avut şi şansă, după terminarea specializării am rămas în cea mai mare clinică de oftalmologie a vremii, în Spitalul Militar din Bucureşti, care a fost şi este o clinică de prestigiu. Am fost elevul profesorului Mircea Olteanu, un renumit oftalmolog în acel timp, de la care am învăţat ce înseamnă performanţă, posibilitatea de a te afirma şi spiritul de echipă. Pe vremea aceea, când nu se putea pleca nicăieri, am avut totuși şansa să pot să plec în străinătate cu burse de studii. Toate acestea au contribuit la dezvoltarea mea. Iniţial trebuie să cauţi ce ţi se potriveşte. Ochiul este foarte mic, dar are multiple componente de care se ocupă diverşi colegi. Şi eu mi-am ales o anumită parte a oftalmologiei astfel, încât am putut să progresez, să fie bine pentru pacienţii noştri, să contribui la dezvoltarea instituţiei la care am fost şi, după ce am terminat cu Spitalul Militar, să contribui la dezvoltarea a ceea ce vedeţi aici, clinica Ama Optimex.
Sunteţi o somitate, cu multe cazuri rezolvate, cu mari operaţii. Cum priviţi, din această poziţie, medicina din România: se poate promova pe merit, se poate practica medicina fără piedici?
Dr. Mircea Filip: Vrând-nevrând, acest lucru trebuie să se întâmple. Profesia asta este foarte grea. Să zicem că ai terminat facultatea la 25 de ani şi ai parcurs toate etapele de specializare. De la 40 de ani este posibil să ştie lumea că există doctorul Cutare, indiferent de specialitate, ceea ce e foarte mult. În această perioadă de până la patruzeci de ani orice tânăr, indiferent de breaslă, vrea să aibă maşină, să aibă bani, să se plimbe în străinătate, să aibă copii, să aibă ce lucra în condiţii foarte bune, iar toate acestea costă. Din ce salariu? Din 300 de euro? Nu se poate. Numai o carte costă o sută de euro sau mai mult, o carte! Eu am nevoie ca atunci când vin aici şi stau multe ore, să vin relaxat, odihnit, nu cu mâinile îngheţate din tramvai. Dacă eu vin cu mâinile îngheţate din tramvai, aici nu pot face ce trebuie să fac. La mine lucrurile sunt milimetrice. Dacă am greşit un milimetru, e foarte grav. Nici nu pot să vă explic cât de mult contează un milimetru la noi, ce complicaţie poate surveni în astfel de operaţii care durează poate zece minute, un sfert de oră, o oră, de la un milimetru!
Pe ce principii v-aţi bazat ca să depăşiţi piedicile peste care aţi dat?
Dr. Mircea Filip: Pe spiritul de echipă, pe muncă multă… Pentru a face performanţă, trebuie să îţi placă ceea ce faci. Precis evadezi în altă sferă. Desigur, mai demult erau mai puţine direcţii de afirmare, mai puţine posibilităţi de a alege, era totul mai aranjat. Ştiai că ai terminat facultatea, faci specializare, pleci la un post, faci ce poţi acolo, ai o legătură cu fostul tău profesor şi poţi să te dezvolţi sau nu. Şi acum se poate, dar ţine de instituţia la care lucrezi, de implicarea statului, de posibilităţile materiale, de legăturile pe care ţi le formezi, de respectul pe care îl arăţi foştilor tăi profesori, pentru că ei te pot susține, dar ține mult și de tine, de cât de mult studiezi, aplici, te implici! Altfel este foarte greu să răzbeşti.
Lucrurile s-au simplificat de când aveţi propria clinică? Sau a devenit şi mai greu să fiţi pe cont propriu?
Dr. Mircea Filip: Clinica este din 1991. Eu am terminat cu Spitalul Militar în 2006. Vă daţi seama că dimineaţa eram la spital, după-masa la clinică. Terminam de multe ori operaţii la douăsprezece noaptea. A doua zi eram la serviciu, unde mă apucam din nou de operaţii. Nu era uşor. De aceea o spun încă o dată, trebuie să îţi placă, să fii dedicat, iar cei din jurul tău să te susţină. Dar și să fii sănătos! Aici mă refer la familie, pentru că eşti ca un musafir pe-acasă, la cei din echipa ta, colegi de acelaşi nivel sau mai mare, care te apreciază şi pe care tu îi apreciezi. Toate acestea trebuie să le primeşti şi tu, şi ei să le primească. E un efort pe care trebuie să îl accepţi.
Şi în aceste condiţii cum aţi reuşit să împăcaţi viaţa de familie cu viaţa profesională?
Dr. Mircea Filip: Am avut noroc. Nu reuşeam să ştiu întotdeauna cam câte pot face, pentru că eram implicat în problemă, trebuie să fac asta, să scriu asta, să îl ajut pe acela. Nu realizam cât de grele sau de uşoare sunt aceste lucruri. Dar soţia mea şi Andrei Filip, fiul meu si medic oftalmolog acum, care îmi sunt cei mai buni prieteni şi care apreciau ceea ce fac eu, erau alături de mine şi ştiau mai bine decât mine ce ar fi bine să facem cu pasul următor. Bineînţeles că i-am ascultat şi am înţeles că aveau o evaluare mai neutră. Încet-încet am dezvoltat instituţia. La început a fost ceva foarte mic. Toate lucrurile încep de jos!
L-aţi implicat pe Andrei de mic în activitatea dumneavoastră?
Dr. Mircea Filip: Da. A luat-o de jos, de la scris o reţetă. I-a plăcut, a învăţat, este îndemânatic, asta contează în specialitate. Nu toată lumea poate face operaţii, de exemplu. Nu toată lumea poate face tratamente de succes, şi nu chirurgicale, pentru că asta implică o discuţie cu pacientul, o răbdare să îl asculţi. Pacientul bolnav este dificil. Multi dintre pacienţii noştri sunt oameni în vârstă, nu aud bine, nu văd bine, trebuie să îi respecţi şi să îi îndrumi.
Aţi lansat campania împotriva cataractei. Se văd rezultate, puteţi să evaluaţi dacă a avut efect campania dumneavoastră?
Dr. Mircea Filip: Am lansat mai multe campanii, inclusiv aceasta împotriva cataractei. Cum evaluez rezultatele? Prin faptul că sunt mulţi oameni la uşă. Prin vechimea instituţiei. Faptul că sunt mulţi oameni în sala de aşteptare sau la operaţie arată că ei te respectă. Acesta este rezultatul vizibil al acestor campanii.
De ce credeţi că sunt necesare asemenea campanii?
Dr. Mircea Filip: Domnul Google ştie tot. Domnul Google vindecă tot. Asta este o mare problemă! Mai sunt dificultăţi în aprecierea corectă a posibilităţilor domnului Google. Un pacient care are o problemă se duce din păcate la internet şi începe să caute acolo pentru că el nu are o educaţie medicală, ci o altă profesie. Şi atunci poate să o apuce pe căi greşite. O boală foarte rea, care e vindecabilă pe internet, la noi e tratabilă, nu vindecabilă. E important să facem eforturi să răspândim informații corecte pe internet.
Suntem învăţaţi să judecăm profesorii după cât ştiu, croitorii după ce haine fac şi tot aşa. Îndrăznesc să vă întreb ce intervenţii la ochi v-aţi făcut, cum v-aţi ajutat pe dumneavoastră?
Dr. Mircea Filip: Nicio intervenţie. Sunt întrebat deseori. Şi pacienţii mă întreabă uneori cu frică, să nu mă supere, dar nu mă supăr pe ei niciodată. Deseori le răspund, ca să fiu mai direct, eu nu sunt operat de apendicită. Dacă aş fi chirurg, ar trebui să mă operez? La întrebarea asta a mea, lucrurile s-au lămurit. Un om care are nevoie de ochelari, cum sunt eu, are variantele următoare: ochelari, lentile de contact sau operaţia. Acestea sunt chestiuni personale. Fiecare om îşi face controale oftalmologice dacă are vreo boală. Dacă nu e boală, e o stare de fapt.
Ce şanse avem noi, în ţara noastră, să trăim mai mult, să fim sănătoşi până la vârste înainte? Evoluează medicina şi mentalităţile în asemenea fel, încât să devină posibil acest lucru?
Dr. Mircea Filip: Evoluţia specialităţii noastre, şi nu numai, confirmă dorinţa dumneavoastră într-un fel. Dar sunt încă puţini oameni care au acces la serviciile noastre pentru că medicina este scumpă. Statul nu ne poate asigura ceea ce avem nevoie de bază. Dacă vrei să îţi faci o tomografie, un consult prin casa de asigurări, durează. Sistemul de asigurări are nevoie de îmbunătăţiri. Am lucrat o vreme cu casa de asigurări, dar au fost pierderi pentru noi și, normal, am renunțat. Să sperăm că aceste îmbunătățiri se vor realiza cât mai curând și că vom lucra din nou, pentru că așa e normal.
CITEȘTE ȘI INTERVIUL CU Dr. Andrei Filip: Operația de cataractă este spectaculoasă, azi vino omul orb și mâine vede!
