11 citate care te vor convinge să citești din scoarță-n scoarță revista Marea Dragoste de mai 2017

de

A ieșit pe piaţă un nou număr, dedicat lunii mai 2017, al revistei Marea Dragoste/revistatango.ro, propunând cititorilor săi întâlniri de excepţie cu personalităţi marcante ale vieţii româneşti care se dezvăluie cititorilor în interviuri captivante şi texte de-o frumuseţe tulburătoare, fie romantice, fie practice, fie pline de umor sau de informații folositoare, alături de fotografii inedite.

Eroinele celor două coperte sunt, pe de o parte, Mirela Retegan, autoarea volumul recent lansat “Astăzi este despre astăzi”, creatoarea Găștii Zurli, dar și a mișcării pentru viață sănătoasă coagulate în grupul Fixul care îți schimbă viața, iar pe de cealaltă, soprana română Anita Hartig, vedetă a marilor scene ale lumii, care, însă, se dezice de statutul de divă și-și revendică dreptul la firesc, la autenticitate.

Echipei redacționale alcătuite din jurnaliști și scriitori talentați i s-a alăturat, începând din această lună, cunoscuta și talentata Dara Codescu, creatoarea celebrei rubrici Radar Tv din cotidianul Național, care, de acum înainte, ne va oferi, cu umor și ascuțit spirit de observație, un nonconformist Radar al lunii abia încheiate și un editorial de sezon.

O nouă ediţie a singurei reviste pe care o citeşti din scoarţă-n scoarţă şi o iubeşti pentru totdeauna se găseşte la centrele de difuzare a presei din întreaga ţară, iar noi vă propunem 11 citate-aperitiv, care să vă convingă că nu veţi putea lăsa din mână revista după ce o veţi deschide.

 

Dara Codescu – Treptele încrederii

Există oameni în jurul meu cărora le-am acordat încrederea mea totală şi care nu mi-au înşelat aşteptările niciodată. Dar n-am scăpat de năpasta întâlnirii cu câţiva purtători de măşti bine măiestrite! Am înţeles târziu că mascaţii de profesie îţi pot adormi vigilenţa, tocmai pentru că au exerciţiul ipocriziei, al minciunii bine ticluite, al aparentei onestităţi… De regulă, farsorii nu acţionează fără recitarea unor poveşti de viaţă cutremurătoare. Poveşti în care ei, protagoniştii-victime, au fost mereu năpăstuiţi fără motiv, perdanţi nevinovaţi, sacrificaţi fără milă, urmăriţi de ghinion, condamnaţi de un destin duşmănos. Prin măştile !or, lacrimile stârnite la comandă trec fără greutate, suferinţa este mimată perfect, batista este mereu pregătită, ca şi presupusa resemnare…

Orbit de succesul său, farsorul-păpuşar trage sforile fără grijă şi, treptat, nu se mai cenzurează suficient. Consecinţa imediată este aceea că începe să facă greşeli. (…)

 

Alex. Ștefănescu – Despre trădare

N-am trădat niciodată. Am făcut doar o tentativă de trădare, eșuată. Cu ani în urmă am dus un câine în pădure și l-am abandonat acolo, ca să scap de dragostea lui agasantă. (Nu mă lăsa nici să vorbesc la telefon, îmi lingea mâna cu care țineam aparatul la ureche.) După ce l-am dat jos din mașină, am trântit portiera și am demarat în trombă, pe drumul forestier care mă scotea la șosea. L-am văzut fugind un timp după mașină, apoi distanța dintre noi s-a mărit tot mai mult și imaginea lui a dispărut din oglinda retrovizoare. Noaptea nu m-am gândit decât la el și în zori, înainte de a se face lumină, m-am întors cu mașina în pădure. L-am strigat și l-am căutat câteva ore, răvășit de cele mai negre presimțiri, până când și-a făcut în sfârșit apariția dintre copaci, fericit că-mi auzise vocea. Gonea atât de tare către mine încât, la impact, aproape că m-a doborât. Scâncea în timp ce-l îmbrățișam și parcă mă întreba: „Ce-am făcut? Cu ce am greșit?” Îmi stăpâneam cu greu lacrimile, copleșit de dragoste și vinovăție.

N-am trădat, dar am fost trădat de multe ori și am suferit, parcă aș fi asistat la prăbușirea cerului pe pământ. Cel mai mult m-a afectat gestul unui prieten mai tânăr care m-a anunțat calm, rece, că nu mai are nevoie de mine și că nu mai poate investi timp în prietenia noastră.

Lucrurile s-au petrecut astfel… (…)

 

Anita Hartig: A fost ca un moment de rugăciune

Când și cum ai reușit să evadezi din timp și din spaţiu?

Cântând. Într-un spectacol, în timp ce personajul interpretat se roagă lui Dumnezeu să îi salveze prietena de la moarte, m-am simţit dintr-o dată foarte uşoară şi totul în juru-mi se mişca cu încetinitorul… A fost un moment unic şi deosebit! O altă dată am simţit ceea ce se întâmplă în anumite specatcole când totul se aliniază, iar orchestra şi vocile sunt o singură energie şi totul e uşor, plin de vibraţie şi frumuseţe, plin de iubire: cântam şi mă simţeam liberă, iar publicul şi noi, cei de pe scenă, eram la unison în acea emoţie, în acea muzică. A fost ca un moment de rugăciune. (…)

 

Manu Pencea – Așa de frumoasă m-am întors la Mine

Fardurile gotice de pe podiumuri trebuie să atragă atenția pe haine, e comerț pur. Femeia adevărată nu e aia, ci aceea care își sublimează discret harurile lui Dumnezeu. Părul blond nu e în același film cu sprânceana neagră și nici buretele de volum bustier cu temperamentul energic french.

Atitudinea și autenticitatea sunt singurele frumuseți ale unei femei. Fata cea mică din poveste dădea probe pețitorilor, fata din liceu avea un râs în cascade de umplea ringul, deși avea nișe kilograme în plus, fata de la birou avea curaj adunat în privire.

Numai tu te cunoști pe lumea asta, nu te poți picta în alte culori. Tabloul meu a ieșit cam așa: un parc tăiat în două. De-o parte, aranjată clasic a la Grădinile Versailles: forme regulate, arbuști tăiați la linie, alei labirintice cu pietricele și nisip – nimic imprevizibil, nimic spontan, uniformizare.

Dincolo de gard, partea de parc natural: claie de ierburi neregulate, copaci mici și mari, iederă și fân sub soare, miros de floare sălbatică – pășești și nu știi ce minune a naturii îți mai bucură simțurile. (…)

 

Alice Năstase Buciuta – Iubiri ciudate

Mă uit în jurul meu şi văd şi aud mereu despre poveşti de iubire tot mai ciudate. Nu, nu este vorba despre iubirile din filme, unde un vampir iubea o muritoare sau o pământeană se îndrăgostea de-un locuitor al unei galaxii îndepărtate. Ci despre iubiri ale semenilor noastri, care trăiesc alături de noi. Le privesc şi-mi vine să spun că eu n-aş accepta niciodată aşa ceva, dar, de câte ori mă gândesc mai bine, (sau mă uit în urmă spre propriu-mi trecut…) îmi amintesc de atât de banalul, dar de adevăratul, cvasitradiționalul “never say never”, pe care gospodinele moderne ar putea să și-l coasă pe ștergarul de etamină din bucătăria complet utilată. (…)

 

Ana Barton: Ce altceva este răutatea, dacă nu plecarea din tine?

Ai mărturisit că ești în căutarea celei mai de preț absențe: a răutății. Ai găsit câteva indicii, unde s-o căutăm și noi și s-o găsim?

Ana Barton: În noi o găsim. Fiecare, în el însuși. În ceilalți oameni, chiar și când ei nu-și dau seama c-o au. La animale o găsești, la pomi, la flori, la iarbă. Absența asta nu este una obișnuită, nu e un gol. E ca un nor de vată de zahăr, potrivit de dulce. Poate consumerismul și falsa competiție pe care o implică au dus la îndepărtarea noastră de noi înșine. Ce altceva este răutatea, dacă nu plecarea din tine? Și-apoi, când îți dai seama și-ncerci să te-ntorci la tine, vezi că ai nevoie să te sprijini pe alții ca să găsești drumul. Pui capul tău obosit de fals pe nerăutatea umărului aproapelui și, din aproape în aproape (astea substantive fiind aici), ajungi să te afli. Dacă vrei. (…)

 

Dara Codescu – Zgomotul nimicului

Autorităţile au încercat un exerciţiu cu alarmele oraşelor, folosite în caz de calamitate. Nu ştiu ce o fi fost în alte părţi, dar la Bucureşti am auzit sirenele la radio şi la televizor. Dacă stăteai atârnat de fereastră, prindeai un zumzet diafan, de undeva, cumva! De la Ştiri am aflat câte sirene erau în stare de funcţionare şi câte nu. Că astea care păreau sănătoase prezentau o răguşeală cronică, treacă-meargă! Problema tragi-comică era alta: prin megafon, se auzeau voci care îndemnau populaţia să se retragă în adăposturi. Cum, şi ce? Păi, care adăposturi? Sigur, cei care locuiesc pe lângă staţiile de metrou se puteau adăposti acolo. Dar ceilalţi? E de neînţeles cum se declanşează o astfel de acţiune, fără să avem toate datele problemei. N-ar fi fost mai nimerit ca, mai întâi, să se amenajeze aceste adăposturi, să se informeze populaţia despre locul în care ele se află şi, după aceea, să dai drumul la sirene şi să aştepţi aplauzele? Pesemne că nu! Oricum, am reţinut situaţiile în care se va da alarma: război, calamitate naturală, pericol de arme biologice sau… căderea unui meteorit! Încercaţi să vă imaginaţi cum s-ar comporta populaţia, aflând despre pricopseala cu meteoritul. Cred că ar fi o îmbulzeală, în toate direcţiile, încât ar muri mai multă lume, strivindu-se om de om, decât dacă ar plonja bolovanul cosmic, fără niciun preaviz! De fapt, ce să mai zic? A murit lume în lupta corp la corp, pentru obţinerea unui vraf de tigăi la ofertă, ce pretenţii să mai ai!? (…)

 

Raluca Kișescu – Ultimul tango pe o insulă

Poate ultimul romantic din spațiul virtual, un prieten mi-a recomandat să scriu din perspectiva unei supraviețuitoare care a trăit cu adevărat experiența și acum o împărtășește cititoarelor Tango. Cum la celebrul dans bărbatul este cel care conduce, iar femeia cea care îl urmează, eu aș putea fi urmată cuvânt cu cuvânt în povestea unui dans pe o insulă pustie. Mi-a luat ceva timp să îmi scot din minte panourile solare, kindle-ul și aparatul 2 în 1 ca să mă scunfund într-un scenariu de Laguna albastră. Amintirile mi-au adus la suprafață cărți demult prăfuite precum Invitație la vals, La Medeleni, Pânza de păianjen, Dama cu camelii, Pe aripile vântului și parcă timpul a început să curgă altfel pe insulă, pardon, în laguna albastră. În acest scenariu idilic, eu, o Scarlett O’Hara care înfruntă vicisitudinile naufragiului își spune cu convingere: Și mâine este o zi!

Acest micro-univers romantic ar necesita coada mea de sirenă – costumul roz de sirenă – dar și o coroniță de prințesă din multitudinea accesoriilor de înveselit rigorile modern-urbane. S-ar potrivi mai bine unui tango imaginar cu prințul apelor decât în peisajul sobru al unei capitale de afaceri.

Dar cel mai important obiect pe care l-aș tine cu grijă ar fi un jurnal gros și un pix-pană cu mină infinită pentru a așterne toată imaginația cultivată bob cu bob. Nu aș avea nicio opreliște de ordin moral în a înșira toate fanteziile, fantazmele și deviațiile erotice, pentru că la întoarcere aș fi o supraviețuitoare, adică un alt om. (…)

 

Maria Jinga: Nu înţeleg răutatea gratuită

O să vă spun acum un lucru care o să vă uimească: nu prea stau să citesc criticile şi cronicile. Uneori reflectă realitatea, uneori nu. Nu este sănătos să pui preţ doar pe lucrurile care ţi se spun din exterior, căci atunci nu mai ai încredere în tine. Eu în momentul de faţă sunt atât de sigură pe mine şi pe ceea ce fac, încât nu am nevoie de o laudă din exterior, îmi cunosc şi părţile bune şi pe cele mai puţin bune. Lucrez permanent cu mine ca să mă autodepăşesc. Se poate ca eu să nu fiu la capacitate maximă, dar să nu las se vadă, iar cronica să fie bună, dar eu ştiu că nu a fost aşa, de asta spun că nu mereu sunt relevante. Am primit şi cronici proaste, puţine, e adevărat, dar m-au amărât. Lumea poate să mă iubească şi noi avem nevoie de această confirmare, atâta timp cât păstrăm contactul cu realitatea. Nu înţeleg răutatea gratuită. Atâta timp cât eu sunt o persoană deschisă, nu văd de ce să primesc înapoi ceva negativ. (…)

 

Marius Vlad Budoiu: Altcineva hotărăşte în locul nostru

Știm toţi, şi dumneavoastră, şi colegii mei, că există persoane care ajung la cel mai înalt nivel fără să aibă calităţi de cel mai înalt nivel, doar pentru că au alt destin. Asta nu hotărâm noi, Altcineva hotărăşte în locul nostru. Am văzut foarte mulţi tineri care pur şi simplu au prins un tren şi, datorită acestui lucru, au trecut pe lângă ceilalţi mai talentaţi într-o viteză extraordinară. Și eu mă bucur pentru ei, cineva trebuie să facă şi asta. În acelaşi timp, îi văd pe unii sau pe alţii că suferă şi nu îi pot consola foarte tare, doar le spun că Cineva, acolo, sus, ştie mai bine ce trebuie să se întâmple. Standardele noastre umane au nişte limite. Am văzut, aş putea să spun chiar că am trăit nişte spectacole absolut fantastice, cu persoane care nu au ajuns în prima ligă, dar am fost și pe scene mari unde am fost destul de dezamăgit de ceea ce am întâlnit. Şi la fel, pot să spun că am asistat la nişte spectacole pe scene mari care mi-au marcat viaţa din punct de vedere artistic şi uman. După ce am vazut „Amurgul zeilor” cu Barenboim la pupitru, știu că ceva mai sus de atât nu o să mai trăiesc vreodată. Eu cred că subiectul este complex şi că este esenţial să fim elastici, să nu spunem „a ajuns foarte sus, deci e foarte bun, n-a ajuns foarte sus, deci nu e bun”. (…)

 

Mirela Retegan: Cred că într-o altă existenţă am făcut foamea

Mirela Retegan: Efectul stilului de viață în care mănânci la ore fixe asupra psihicului meu a fost mult mai mare decât efectul legat de kilograme. În primul rând nu mă mai simt vinovată atunci când mănânc ceva ce-mi place. Pot să mănânc o prăjitură, aleg eu la ce oră mănânc prăjitura aia, iar faptul că eu aleg când o mănânc şi că o mănânc la o oră fixă nu mă face să mă simt vinovată în secunda când am terminat-o cum mi se întâmpla înainte de acest program. Din momentul în care am început să mănânc la ore fixe, am şi sentimentul că a murit somalezul din stomacul meu, ăla care era disperat să facă provizii, să nu cumva să mai rămână flămând vreodată. Cred că într-o altă existenţă am făcut foamea, pentru că altfel nu înţeleg de unde vine disperarea asta de a mânca non stop. Acum, pentru că ştiu că mănânc peste trei ore, nu mai mănânc tot din farfurie, mănânc cât îmi trebuie şi mă opresc în momentul în care m-am săturat. Pentru că ştiu că nu-mi este interzis să mănânc, ci doar îmi este interzis să mănânc în momentul respectiv. Iar dacă mi-e poftă de ceva sau sunt servită cu ceva, iau la pachet şi mănânc mai tarziu, când e ora fixă. Este pentru prima oară în viaţă când simt că eu sunt stăpânul mâncării şi nu mâncarea este cea care decide când o mănânc eu şi când nu. Niciodată până acum nu am simţit că deţin controlul asupra alegerilor pe care le fac legate de mâncare. Tot timpul m-am simţit frustrată, tot timpul trebuia să refuz sau să amân, am trăit spub imperiul formulelor “eu nu am voie”, “eu sunt la dietă”, “eu asta nu pot să mănânc”, “nu la ora asta”. Acum pot să mănânc orice, la orice oră, pentru că, dacă respecţi orele fixe, nu te mai îngraşi. Dacă nu eşti atent şi mănânci şi paste, şi pizza, şi prăjitură, nu slăbeşti, dar nici nu te îngraşi… (…)

 

 

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *