Sunt argintie și exactă. Fără idei preconcepute.
Înghit de îndată tot ceea ce văd,
Exact așa cum e, neîncețoșat de iubire sau ură.
Nu sunt crudă, doar sinceră –
Ochiul cu patru colțuri al unei mici zeități.
În cea mai mare parte a timpului, contemplu peretele din față.
E roz, cu pete. M-am uitat la el atât de mult,
Încât cred că face parte din inima mea. Dar se tot schimbă.
Chipuri și întuneric ne despart mereu, iar și iar.
Acum sunt un lac. O femeie se apleacă asupra mea,
Scrutându-mi adâncurile pentru a afla cine e ea cu adevărat.
Apoi se întoarce spre mincinoșii aceia – lumânările sau luna.
Îi văd spatele și i-l reflect fidel.
Mă răsplătește cu lacrimi și cu un tremur al mâinilor.
Contez cu adevărat pentru ea. Tot vine și pleacă.
În fiecare dimineață, chipul ei este cel care-nlocuiește întunericul.
În mine s-a înecat ca fată tânără și, tot în mine, o femeie bătrână
Urcă spre ea, zi după zi, ca un pește cumplit.
Photo by Navid Sohrabi on Unsplash
