Am inteles mai tarziu decat alte fetite ca viata e o competitie in care e musai sa te faci remarcata. Mintea mea doldora de inocente a fost convinsa, multa vreme, ca esential e sa stai in banca ta – o banca mai din spatele clasei – si sa raspunzi doar atunci cand esti intrebata. Ma simteam bine cu mine insami si cu vraful de carti de povesti pe care le ascundeam in ghiozdan si le piteam in coperte de coala albastra. Si chiar mi se parea o mare izbanda faptul ca nu ma baga nimeni in seama.
Abia cand a inceput sa-mi placa un baiat, iar lui sa-i placa de colega mea care statea in banca intai si ridica tot timpul mana sa raspunda la ore, chiar si atunci cand nu stia raspunsul corect, am simtit un zvacnet neinteles si mi-am dorit, pentru prima data, sa fac ceva special, ca sa observe ca sunt si eu prin preajma. Cu inocenta de Scarlett preadolescenta, mi-am spus ca nu ma place pe mine fiindca inca nu a aflat ca eu il plac, si ca, mai mult ca sigur, fata din prima banca, mai vioaie si mai iute ca mine in toate, ii daduse ea de inteles mai intai… Si, nu stiu de ce, probabil fiindca toate povestile pe care le citisem pana atunci se terminasera cu happy-end, eram convinsa ca nicio piedica nu va sta in calea intaiului meu vis de iubire.
Am ticluit indelung textul biletelului de amor pe care aveam sa i-l inmanez. Am cantarit fiecare cuvant, ca sa spun totul si sa il fac sa priceapa cu adevarat ca e loc si pentru el in inima mea plina de sperante si de vise curate. Am scris fara tertipuri, ca sa capete incredere in mine. Am scris fara ocolisuri, ca sa fiu sigura ca a inteles, si ca imi va spune pe data ce crede…
Am ajuns in clasa in clipa in care el citea tuturor biletul meu scris cu zambet si lacrimi. Si am tanjit sa se deschida pamantul sub sandalele mele de copil. Am vrut sa dispar pentru totdeauna, sa ma evapor in neant, sa ma preschimb in abur, sau in umbra, sau in nimic. Numai sa nu mai simt cele treizeci de priviri intoarse catre obrazul meu mistuit de flacari de rusine si de deznadejde. Pentru ca in niciuna dintre variantele de raspuns pe care le proiectasem in minte nu reusisem sa imi imaginez ca ar fi posibil sa-si rada de dragostea mea. In niciuna dintre variantele plauzibile pentru sufletul meu nu mi-as fi imaginat ca va dezgoli in fata tuturor gandurile mele de drag si de lumina, pangarindu-le, azvarlind in auzul strainilor fiorii primei mele sperante.
A fost ultima data cand am incercat sa ma fac remarcata. Mi-am trait apoi viata nadajduind ca voi fi vazuta fara sa cer atentie. Ca voi fi iubita fara sa-mi destainui eu, mai intai, sentimentele. Ca voi fi speciala numai prin raspunsurile date la intrebarile adresate mie. Sub ochii mei, femei asezate in banca din fata au tot ridicat mana sa raspunda la intrebarile dragostei. Le-am urmarit si le-am invidiat adesea. Le-am vazut cum dau raspunsuri gresite, dar o fac pe un ton atat de ferm, si-atat de indraznet, incat publicul se extaziaza si le ofera, de fiecare data, premii, aplauze, vieti rasfatate.
Astimp, eu am acceptat docila cereri in casatorie si am inaintat cereri de divort. Am citit multe carti invelite in coala albastra si am scris vrafuri de biletele pe care nu le-am trimis nimanui. Si m-am gandit ca, intr-o buna zi, va veni sa citeasca peste umarul meu un barbat care nu va mai pleca niciodata. Care, dupa ce o va uita pe fata indrazneata din prima banca, va vrea sa ramana cu mine de tot. Dincolo de intrebari, dincoace de raspunsuri. Departe de lume, aproape de miezul iubirii din mine.
De cateva ori, as fi putut sa jur ca a venit. Si doar o singura data mi s-a parut ca nu va mai pleca.
El nu a mai plecat si nici nu va pleca vreodata. Ai dovedit ca sufletul tau era prea plin de iubire pastrata acolo pentru EL. Si, apoi, iubirea voastra s-a implinit odata cu aparitia Izei. In filmul "The Notebook" tocmai asta este tema , El care ii citeste Ei jurnalul iubirii, cu emotie, lacrimi si infinita tandrete. Nici moartea nu i-a despartit, amandoi s-au odihnit tinandu-se de mana. Asta iti doresc si tie, adica voua.