13 decembrie 2013
Sunt la Ploiești unde urmează să le vorbesc tinerilor despre Nichita Stănescu, cu prilejul împlinirii a treizeci de ani de la moartea lui. Deocamdată, în curtea casei sale părintești, asist, alături de o mulțime de oameni, la dezvelirea unui bust de bronz reprezentându-l pe Nichita Stănescu elev. N-am văzut bustul dinainte, dar mi s-a spus că poartă inscripția „Nini”, așa cum i se spunea lui Nichita Stănescu pe vremea copilăriei lui.
Este o zi cu soare. Primim cu toții lumina pe față, ca pe o binecuvântare. Gestul dezvelirii sculpturii îl va face Constantin Enciu, fostul profesor de română al poetului. Are 95 de ani și abia reușește să ridice mâna cu care înlătură pânza de pe monument. La ivirea figurii voioase a lui Nini (atât de bine sculptat de Ștefan Macovei), lumea murmură emoționată. Iar Constantin Enciu, văzând chipul fostului său elev, exclamă: „Măi, băiatule!”
Cuvinte simple, dar de neuitat! Rostite cu duioșie, cu bucuria revederii, dar și pe un ton dojenitor, făcându-te să te gândești la un profesor care îl mustră pe un elev pentru că n-a prea mai dat pe la școală în ultima vreme.
Ce moment! Exclamația spontană a bătrânului profesor ni l-a adus pentru o clipă, printre noi, pe adolescentul Nichita Stănescu. Prin 1950, ca elev al vestitului liceu din Ploiești „I.L.Caragiale”, el devenise o mică vedetă, desenând caricaturi, compunând versuri în argou, jucând fotbal, îndrăgostindu-se de sora unui prieten, recitându-le colegilor versuri din Topîrceanu.
P.S. Acest moment, în mod curios, nu a fost remarcat de niciunul dintre ziariștii care au scris despre comemorarea de la Ploiești.
20 decembrie 2013
„Eu și Chiți prindem șoareci” – așa s-ar putea intitula o povestire care ar avea drept subiect ceea ce mi s-a întâmplat azi. Pisica noastră, frumoasă, arogantă și bine hrănită, face din prinderea șoarecilor un fel de sport de lux. Îi capturează în grădină și apoi ni-i aduce în casă, ca pe niște trofee (sau poate crede că ne ajută să ne completăm masa). Trebuie să folosim fărașul ca să-i ducem din nou afară.
Unul dintre acești șoareci, probabil doar amețit de loviturile ei, și-a revenit, îmi închipui, în simțiri și a început să exploreze casa. Cert este că eu l-am întâlnit în baie, într-un moment când numai la asta nu mă așteptam. Am țipat ca o femeie (ah, voi fi taxat drept sexist…), apoi am luat un mop și am încercat să-l altoiesc. N-am reușit, loviturile cădeau mereu pe alături, iar el s-a refugiat sub un dulap.
Atunci, am adus-o în baie pe Chiți, ca specialistă în prinderea șoarecilor. Am închis ușa, făcând-o suspicioasă pe partenera mea, care își amintea, fără îndoială, că ultima oară când am dus-o în baie am spălat-o împotriva voinței ei. Cu coada mopului, l-am obligat pe șoarece să iasă din ascunzătoare. După o cursă scurtă, în zig-zag, a fost imobilizat de Chiți. Ea i-a mai dat drumul de câteva ori și l-a recuperat de fiecare dată, pentru a-și retrăi succesul. Mi-am pierdut răbdarea și i-am făcut semn că trebuie să părăsim baia. Inteligentă, cooperantă, Chiți l-a apucat pe șoarece, cu dinții, de spinare, a coborât împreună cu mine scara, care duce de la etaj la parter, iar când i-am deschis ușa de la intrare, l-a transportat pe bietul șoarece, înnebunit de frică, până în mijlocul gazonului și l-a eliberat, plictisită.
I-am propus ulterior lui Chiți să facem, eu și cu ea, o echipă de prindere a șoarecilor din casele oamenilor și să ne câștigăm astfel existența. Ea mi-a întors disprețuitoare spatele, și-a ridicat coada și, pășind agale, s-a dus să doarmă într-un fotoliu.
28 decembrie 2013
Fac ordine în camera mea și triez nenumăratele obiecte adunate de-a lungul anilor, unele de care și uitasem, ca să stabilesc ce anume păstrez din ele. În casa oricărui om în vârstă există un surplus de lucruri care îl sufocă, dar de care lui îi vine greu să se despartă. Eu vreau să înving această inerție. Nicolae Manolescu m-a sfătuit cândva să am în vedere în asemenea situații o regulă simplă: dacă un lucru n-a mai fost folosit în niciun fel timp de un an, el trebuie aruncat. Am întrebat:
– Și cu femeile procedez la fel?
– Da, mi-a răspuns el cu toată seriozitatea.
Scoțând la iveală din dulapuri, sertare, valize tot ce am, constat ceva care inițial mă bucură: nu duc lipsă de nimic și am provizii de orice până la sfârșitul vieții (care nu e foarte departe).
Dar imediat mă întristez. N-o să mai trăiesc niciodată momentul sărbătoresc al aducerii unui lucru nou în casă.
Am de pildă un mănunchi de pixuri, stilouri și creioane care-mi îmi vor ajunge în mod sigur până la sfârșitul vieții. Va trebui să încetez de acum înainte să-mi mai cumpăr instrumente de scris, chiar dacă achiziționarea lor mă făcea fericit. M-am răsfățat destul o viață întreagă cu chestia asta.
Nu mai am nevoie nici de hârtie de scris. Rezerva mea de acum cuprinde patru topuri de coli pentru imprimantă și vreo douăzeci de caiete de toate mărimile. Scriu foarte mult, dar scriu direct la computer, iar textele le trimit prin e-mail la diverse redacții și edituri.
N-o să mai cumpăr niciodată în această viață un televizor. Am unul foarte bun și mai am și unul de rezervă, câștigat de Domnița la un concurs de tras cu pistolul, organizat de primarul Neculai Onțanu pentru intelectualii din sectorul 2. Oricum, chiar și pe cel care e conectat la antenă îl deschid foarte rar (mă uit de obicei la propriile mele emisiuni, ca să le fac rating).
Nu intenționez să-mi mai iau vreo mașină, mă mulțumesc cu cea pe care o am acum, un Renault Symbol, cu un număr de înmatriculare caraghios-simpatic, conținând grupul de litere KAX. Unde o să mai călătoresc eu de acum înainte? O să mai merg, poate, de câteva ori la mare, o să mă aventurez și până la Iași sau la Cluj și cam atât. Dacă mă mai duc (ceea ce nu cred) în străinătate, o să iau avionul.
Îmi ajung și pantofii pe care îi păstrez în debara, fiecare pereche în cutia ei sau într-o pungă de plastic. Îmi sunt suficiente și cămășile, călcate conștiincios și împăturite de soacra mea, care a învățat la școală, înainte de război, cum se face această operație (ea a murit, dar cămășile stivuite conștiincios de mâna ei stau neatinse în dulap, pentru că eu port mai mult bluze). Nu-mi lipsesc rezervele de periuțe de dinți, aparate de ras, prosoape. Doar pastă de dinți și pastă de ras am să mai cumpăr, ca să fie proaspete.
Am destule unelte pentru grădină, n-o să se tocească sapele, cazmalele și greblele cu cât muncesc eu pământul. Și chiar dacă s-ar toci, am și un flex și pot să le ascut (mă pricep) mai bine decât la tocilărie.
Cât privește cărțile… Nu mai găsesc loc în casă pentru ele. Numărul lor se ridică la cincisprezece-șaisprezece mii. Oricum văd prost și cititul mă obosește. Le-aș da pe toate pe câteva audio-book-uri, dar mi-e teamă că în curând o să mă părăsească și auzul.
31 decembrie 2013
La volanul mașinii mele, cu Domnița pe bancheta din spate, în dreapta, merg spre comuna Șimon, de lângă Bran, unde urmează să petrecem revelionul împreună cu bunii noștri prieteni Stelian și Cristina Țurlea. Conform instrucțiunilor precise date de Stelian, la podul de la intrarea în Predeal trebuie să fac la stânga. În stânga se văd însă mai multe străzi și mă întreb pe care s-o aleg. Optez pentru aceea pe care se încriu foarte multe automobile, unul după altul. Un șofer, amabil, mă lasă să mă integrez în lungul șir și îi mulțumesc. Strada urcă pe o pantă abruptă și, abia acum îmi dau seama, este și foarte îngustă. Depășește cu puțin, în lățime, lățimea unei mașini. Dacă o mașină ar veni din sens invers, n-ar avea pe unde să treacă. Și în stânga, și în dreapta sunt garduri lungi care nu permit nimănui să iasă din convoi. Și, pe lângă toate astea, mașinile înaintează lent, cu patru-cinci kilometri pe oră. Când mașina din fața mea se oprește, trebuie să opresc și eu și simt cum alunec înapoi, din cauza pantei de patruzeci și cinci de grade. Deodată descopăr că automobilele au prosoape legate la oglinzile retrovizoare. Doamne, ce-am făcut!? M-am înscris într-un convoi mortuar!
… Timp de oră am mers astfel, exasperant de încet, până la un cimitir aflat în vârful dealului. Din sfert în sfert de oră mă suna Stelian fiindcă se lăsa întunericul și îi era teamă că n-am să ajung înainte de miezul nopții. Când am ajuns, în sfârșit, la cimitir (care avea în față spațiu suficient pentru parcarea tuturor mașinilor), am vrut să întorc, dar mi-a bătut cineva politicos în geam. Am deschis geamul și un domn îmbrăcat în negru mi-a transmis condoleanțe.
În acel moment, și eu și Domnița am izbucnit în râs. Un râs nervos, care l-a uimit pe respectabilul domn. N-am avut răbdare să-i dau explicații. Am plecat cu mașina în trombă, parcurgând în cinci minute drumul pe care la venire îl făcusem într-o oră.
1 ianuarie 2014
M-am gândit mult la întâmplarea de ieri. N-a fost numai amuzantă, ci și plină de înțeles. Cam așa a decurs toată viața mea: am înaintat lent pe un drum de pe care nu mai puteam să ies. Și poate că atunci când voi ajunge la cimitir mi se va deschide în față spațiul vast al altei existențe și voi putea, în sfârșit, să fac un viraj și să mă lansez într-o cursă nebunească, așa cum mi-am visat toată viața.
…Am ajuns aseară cu bine, Stelian și Cristina, îmbrăcați în Moși Crăciuni (de fapt în Moș Crăciun și în Crăciuniță) ne așteptau în fața casei lor și ne făceau semne vesele, ca să nu ne rătăcim. Am petrecut până în zori cu o frenezie periculoasă la vârsta noastră. Am încercat să-i conving pe ceilalți să dansăm kizomba, dar n-am reușit. Dar am dansat alte dansuri, sub un glob rotitor, placat cu sute de oglinzi mici, care împrăștiau în toată casa, ca într-o discotecă, pete de lumină.
Dimineața am ieșit singur pe terasa de la parter și am văzut-o, dincolo de gard, pe Corina – blânda iapă a unui vecin, cu ochi mari și gânditori, păscând iarba sărăcăcioasă, printre petece de zăpadă. Am luat mere dintr-o fructieră și i le-am dat unul câte unul, pe palma întinsă. Corina prindea cu delicatețe fructul între buzele ei groase și îl zdrobea cu plăcere. M-am simțit fericit.
2 ianuarie 2014.
Ne pregătim de plecare, deși Stelian și Cristina insistă să mai rămânem. Stelian este un scriitor talentat și productiv, Cristina – o pictoriță ale cărei tablouri atrag prin prospețimea lor matinală. Dar nu vorbesc niciodată de performanțele lor. Se poartă firesc și sunt buni fără să facă paradă de bunătate. Ne înțelegem atât de bine, încât simt, la plecare, ca un leșin dorința de a rămâne pentru totdeauna împreună cu ei. Ce liniștiți și veseli am trăi toți patru aici, în mijlocul munților!
