Valeriu Antonovici este antropolog, realizator de filme documentare, doctor în științe politice, autor al volumului „Munca patriotică. Radiografia unui ideal falsificat” și parte a proiectului „Tot înainte!- Amintiri din copilărie” realizat alături de Simona Preda. Lui Valeriu Antonovici îi datorăm filmul documentar “Tot înainte – Amintiri din copilărie”, care ne emoționează, ne amintește, ne învață, ne deschide, din nou, porțile istoriei.
Alice Năstase Buciuta: Cum s-a născut proiectul „Tot înainte”, a cui a fost ideea și care au fost pașii care te-au adus până aici?
Valeriu Antonovici: Ideile se nasc atunci când vor ele. De multe ori ideile bune se nasc și mor în aceeași secundă, fie pentru că nu suntem pregătiți noi pentru a le susține, fie pentru că ele se încăpățânează să nu devină realitate. Din fericire, ideea proiectului ”Tot înainte! Amintiri din copilărie” a putut fi adusă la viață cu ajutorul celor 22 de participanți la interviuri și a câtorva persoane dragi nouă care ne-au sprijinit în efortul ca volumul să iasă la timp de sub tipar. Ideea noastră a prins viață după ce am avut un eveniment comun la Universitatea București, unde Simona și-a prezentat cartea despre propaganda pentru copii în comunism, iar eu am proiectat filmul despre deportările în Bărăgan. Nu ne cunoșteam. Eu am un fix al meu și o să vi-l dezvălui: cred că istoria poate deveni mai digerabilă cu ajutorul unui film documentar. Iar atunci când văd o cercetare bună, încerc să-mi imaginez cum poate fi transformată într-un film documentar, într-un proiect accesibil tuturor, dar care să rămână, în același timp, un proiect academic care să poată sta în picioare de sine stătător. Atunci, i-am propus Simonei să facem un film. Eu mai făcusem câteva filme despre memorie și istorie recentă, tocmai publicasem cartea despre Munca Patriotică și doream să continui printr-un proiect care să înglobeze amintiri, mirosuri, senzații, experiențe, povești și sentimente din copilăria trăită în comunism. Zis și făcut: în următoarele luni am umblat cu rucsacul în spate, cu camera, trepiedul, microfoanele și luminile după noi în căutarea unor mărturii autentice despre ce a însemnat să copilărești în comunism, despre ce și cum își mai aduc aminte adulții de astăzi despre copiii de ieri. Astăzi ne putem mândri că am realizat un film documentar și un volum de mărturii care pot deveni un vehicul al memoriei pentru istoricii de mâine. Dar astăzi, cu siguranță am oferit societății un colaj de răspunsuri la întrebările care ne frământă zi de zi despre societatea în care trăim.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dacă e să privești proiectul de la început și până acum, când ați ajuns la lansare, ce a fost foarte greu și ce a fost minunat?
Valeriu Antonovici: Ca în orice proiect, greu este până începi. Adică, până îți clarifici, pentru tine, ce vrei să faci cu adevărat: care să fie întrebările de cercetare, pe cine să intervievezi, cum să interpretezi fiecare poveste. Grea a mai fost și lupta cu timpul. Trebuie să vă spunem că noi nu facem filme și cărți în viața noastră de zi cu zi: avem un loc de muncă total diferit de producția de filme sau cercetare academică. În această perioadă am dus o luptă între activitățile de proiect, locul de muncă și obligațiile de familie. Pentru fiecare interviu, fiecare montaj sau editare, întâlnire cu editorii sau partenerii a trebuit să rupem timp din alte activități. Dar faptul că am făcut acest proiect din pasiune m-a ajutat să fiu optimist și să fiu partea visătoare a echipei. Am spus de la început că va ieși un film unic și a ieșit, am spus că vom publica și o cartea bună și am făcut-o! Minunat a fost finalul fiecărui interviu, pentru că am aflat povești extraordinare de la niște oameni speciali și foarte diferiți între ei. Minunat a fost când am primit ”Bun de Tipar” de la Editura Curtea Veche. Onorați am fost și când istoricul Adrian Cioroianu ne-a scris o Prefață impresionantă. Minunat a fost când am pus ultimul efect pe film și l-am salvat. Minunat a fost când am făcut afișul și am trimis invitațiile prietenilor și partenerilor noștri. Minunat este când poți face ceva din pasiune.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai descoperit, ți-ai amintit și lucruri despre propria ta copilărie vorbind despre copilăriile altora?
Valeriu Antonovici: O, da! Și încă câte lucruri. Eu am descoperit mult mai multe din simplul motiv că m-am născut în Uniunea Sovietică (astăzi Republica Moldova) și mă așteptam, instinctiv, ca unele lucruri să fi fost total diferite. Se pare că rețeta ”copilăriei în comunism” a fost bine dozată și eficient administrată în toate țările comuniste, indiferent că era vorba de Stalin, Dej, Ceaușescu sau Gorbaciov. Mi-am amintit de cum mergeam pe stadion de 1 Mai – de coroanele pe care le făceam din liliac și brad proaspăt pentru a le depune la monumentul Ostașului Sovietic. Îmi amintesc de poeziile recitate de Anul Nou sau de sărbătorile impuse de Partid. Îmi amintesc cum de ziua lui Lenin depuneam flori la monumentul din centrul satului, iar colegul meu – Mircea, înainte de a depune florile, și-a făcut cruce, a făcut o plecăciune, exact cum făceau babele la biserică, a depus buchetul și s-a dat la o parte pios să-mi facă loc să depun și eu florile mele. Odată cu intervievații noștri mi-am adus aminte de felurile de mâncare de la grădiniță, de bomboanele de atunci, de munca patriotică, de cum se stătea la coadă după lapte sau tot felul de jocuri interesante. Timpul petrecut pentru acest proiect, nu doar că a fost dozat eficient, ci ne-a putut teleporta în trecut, să ne vedem din nou copii fără griji, să ne revedem părinții tineri și sănătoși. Ori de câte ori voi dori să mă întorc în locul copilăriei mele, voi lua cartea în mână sau voi porni filmul și, pentru o oră, voi fi din nou undeva departe, dar atât de aproape!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ești preocupat de perioada comunistă, ești un cercetător al acestei epoci, deși ești tânăr și ai trăit doar câțiva ani în comunism. De unde a venit acest interes?
Valeriu Antonovici: Îmi plac poveștile. Am cercetat perioada comunistă deoarece este perioada care ne-a lăsat atât de multe documente de cercetat, atât de multe povești nespuse, atât de multe mistere de descoperit. În plus, este perioada care, încă, influențează foarte mult prezentul și viitorul. Cu cât mai multe mistere ale istoriei vor fi deslușite, cu atât mai multe șanse vom avea, ca societate, să avem un viitor mai bun.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce studii ai făcut până acum și cum te-au schimbat anii de școală?
Valeriu Antonovici: Sunt licențiat în sociologie, am un master în antropologie și un doctorat în științe politice cu un internship doctoral la Berlin pe probleme de memorie şi istorie recentă. Cercetările mele s-au concentrat pe istoria recentă, memorie și identitate națională, fie că vorbim de studiu despre memoria Pieței Universității ca loc memorial sau despre Deportările din Bărăgan, studiul despre munca patriotică sau felul în care-și mai aduc aminte românii despre comunism. Anii de școală te schimbă mult. Mai ales dacă ai norocul să lucrezi cu oameni inimoși care să te inspire și să-ți dea încredere în propriile forțe. Eu am lucrat cu patru oameni cărora o să le rămân dator toată viața. Este vorba de doamna profesoară Mihaela Miroiu și de domnii profesori Vintilă Mihăilescu, Liviu Rotman și David Kideckel. Se spune că omul sfințește locul, cei patru mi-au oferit mai mult decât mi-ar fi putut oferi un profesor, mi-au fost mentori, părinți și prieteni – şi așa vor rămâne.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Înveți în continuare – în profesia ta e nevoie să înveți mai departe?
Valeriu Antonovici: Recunosc că în acest domeniu trebuie să fii mereu la curent cu tendințele, brand-urile și noile tehnici de înregistrare, însă nu am suficient timp și nici resurse să țin pasul cu noile tendințe. M-am ghidat după un alt principiu: filmul nu trebuie și nici nu poate fi făcut la nivelul marilor studiouri de producție, sau nici măcar a unor televiziuni, atât timp cât lucrul făcut de echipe de zeci de persoane este susținut de doar două. Dacă ne-am ghida după cele de mai sus – filme despre trecutul nostru, filme academice sau care să țin de cultură și artă ar dispărea. Torcmai de aceea trebuie să facem diferenţa între filmele de festival, filmele de televiziune şi filmele DOCUMENT. Noi nu vindem nimic, nu am depins de o finanţator sau de un timp limită. Cred că un film bun este cel care transmite mai multă emoție, decât un efect realizat pe calculator la Hollywood în 3D. Un film bun este cel care te face să te gândești la el mai mult timp după ce l-ai vizionat. Un film bun, în epoca social-media, poate fi făcut şi cu un telefon mobil. Și vreau să cred că filmele pe care le-am realizat, pe lângă faptul că vor fi materie brută pentru viitorii istorici (care nu vor mai avea acces la persoanele care au trăit acele vremuri din motive naturale și au depus mărturie) transmit și emoții: am văzut oameni plângând, oameni râzând sau îngânduraţi la finalul proiecţiilor. Fiecare „mulțumesc” primit din partea celor care au văzut filmul, face mai mult decât un premiu internațional sau o imagine filmată cu o cameră de zeci de mii de euro.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum faci să mergi „tot înainte” atunci când îți este greu? Și în profesie, și în iubire?
Valeriu Antonovici: Întorcându-ne la trecut. Vezi de unde ai pornit, ce ai realizat și spunându-ți că, așa cum ai putut în trecut, vei reuși și în viitor.
Marea Dragoste/revistatango.ro: La cine îți dorești să ajungă filmul și cartea voastră și ce speri să schimbe în lume?
Valeriu Antonovici: Nu ne-am propus să schimbăm lumea. Ne-am propus și am făcut o carte și un film care să explice emoțiile, trăirile și memoriile copiilor din comunism. Filmul îl vom proiecta în școli, licee, universități, spații culturale și vom lansa dezbateri mai ample despre ce a însemnat să trăiești în comunism. Ne-ar face mare onoare dacă filmul ar putea fi recomandat de curricula școlară liceenilor care studiază istoria comunismului sau studenților de la științe socio-umane. Noi vom posta filmul integral pe internet anul viitor. Oricine va dori să-l vadă va fi la un clic distanță de o poveste despre istoria copilăriei în comunism. Noi am făcut un cadou societății, am oferit o explicație, societatea va decide dacă se va schimba sau nu.
Pingback: Cu cât mai multe mistere istorice vor fi deslușite, cu atât vom avea un viitor mai bun. | Tot Înainte! Amintiri cin copilărie