A regizat documentarul de lungmetraj dedicat Ninei Cassian, “Distanța dintre mine și mine”, creând, alături de Dana Bunescu, cea care semnează montajul excepțional al filmului, și de producătoarea Ada Solomon, al cărei nume este o garanție a frumuseții, o creație artistică demnă de grația și forța eroinei pe care o portretizează. Nina. Eroina este Nina. De altfel, acesta era titlul la care Ada Solomon se gândise inițial, însă, peste ani și peste distanțe, filmul și-a găsit singur un alt nume și un alt destin.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai venit de la New York, acolo unde locuiești, pentru lansarea filmului în România. Străbatem anul care o restituie, prin filmul vostru, pe Nina, poate și literaturii române, dar mai ales inimilor noastre… Cum te-ai întâlnit cu Nina?
Mona Nicoară: Am lăsat acasă la New York o carte a Ninei, “Între noi, copiii”, o carte cu desenele Ninei, pe care o aveam încă de când a apărut acea carte, în 1974, o carte care conține, însă, și desenele mele de la patru, cinci ani, și niște notițe luate de tatăl meu, deci este un fel de palimpsest al copilăriei mele. O cunosc, deci, pe Nina Cassian de multă vreme. Am descoperit după aceea pe la începutul anilor ’80, în biblioteca unui prieten de familie, “Loto Poemele” ei, volumul său din 1972, care e volumul acela avangardist, cu poemele în limba spargă, cu traducerile din Christian Morgenstern și am început să-i citesc poezia mai serios când m-am apucat și eu ca tot adolescentul să scriu poezie pe la sfârșitul anilor 80. Atunci i-am întâlnit fantoma, căci ea plecase deja, dar era o prezență încă marcantă a vieții literare din București. Circulau tot felul de povestiri despre ea și am descoperit alte fragmente de Nina decât cele din cărți, exista o întreagă mitologie a Ninei care era foarte slobodă la gură, foarte seducătoare, iar o altă parte a lumii vorbea despre Nina ca poetă stalinistă. Din aceste fragmente mi-am făcut o imagine foarte straniu-compozită-complicată a Ninei, o imagine despre care știam că merită explorată în film.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Iar de cunoscut în persoană, când și cum ai cunoscut-o?
Mona Nicoară: La un moment dat, Carmen Firan, care îi era prietenă bună, a încercat să mă prezinte Ninei la unul dintre evenimentele Institutului Cultural de la New York, era Centru Cultural pe atunci, prin anii ’90. Dar eu m-am fâstâcit toată, eram foarte intimidată de ea, drept urmare n-am vorbit prea mult, așa că Nina nici nu mă ținea minte când am intrat la ea în casă apoi, pe la sfârșitul lui 2012, cu Ada Solomon. Iar eu și atunci m-am dus cu o cameră după mine, ca să am ceva după care să mă ascund.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Din timiditate?
Mona Nicoară: Îmi era și teamă, întotdeauna îți e teamă că persoana cu care urmează să lucrezi poate nu te place sau poate nu ai acea chimie de care este nevoie ca să lucrezi ușor. Eu nu știu să fac filme despre oameni care nu îmi plac, e o chestiune pe care nu am învățat-o până acum. Dar Nina era atât de caldă, atât de deschisă și onestă… Nici nu mai avea nimic de pierdut, nu mai voia să se instaleze în vreun fel în scenă, așa că lucrurile au mers foarte ușor, într-o prietenie minunată. Din păcate, a fost o prietenie scurtă, pentru că ea s-a dus repede, dar sentimentul nu a fost de colaborare la un proiect, ci de prietenie. Iar faptul că am făcut proiectul se datorează doar acestor relații de prietenie pentru că, altfel, Nina nu era interesată de filmul în sine, ea nu simțea că trebuie să îi facă cineva statuie sau portret, dimpotrivă, simțea că spusese deja tot ce avea de spus în jurnalul ei, “Memoria ca zestre”. Așa că filmul, ca atare, n-a interesat-o, dar a interesat-o relația aceasta. Era de o căldură extraordinară cu noi și îi făcea plăcere să își aducă aminte, să bârfească, să stea la țigară și la whisky cu noi și tot proiectul a fost învăluit în această căldură umană extraordinară, pe care o port și acum în mine. Îmi pare extrem de rău că Nina a văzut filmul, că nu l-am terminat înainte să se ducă ea, îmi pare enorm de rău că nu e cu noi aici, că nu am apucat să ascult criticile ei asupra asupra proiectului și să văd ce mai are prin cap despre el… Pe de altă parte, ne-ar fi picat atât de bine ca Nina să fie cu noi la lansarea filmului și ca să se bucure de interesul din jurul lui, de căldura cu care este primită de publicul din România! Ultimii ei ani din România, după cum știi, îi lăsaseră un gust destul de amar.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum te oglindești tu în Nina?
Mona Nicoară: Sunt evident lucruri pe care le admir la ea: creativitatea și capacitatea extraordinară pentru joacă, inteligența tranșantă și rigoarea intelectuală, ușurința limbii și ironia tăioasă, libertatea interioară a Ninei și consecvența esențială cu ea însăși. M-au fascinat la ea și ca om, și ca regizor de film documentar. Dar nu cred cred că e vorba de vreo oglindire, ci doar de o curiozitate și de o nevoie de a înțelege care sunt esențiale pentru orice demers de acest fel. Orice asemănări sunt, cum se zice, întâmplătoare: am avut experiențe și traiectorii foarte diferite și nu aș îndrăzni să le compar. Chiar și chestiuni aparent generice cum ar fi acest statut de român în New York sunt de fapt mult mai complicate: experiența mea ca om perfect bilingv venit cu o bursă doctorală la 23 de ani, într-un moment istoric când eram liberă să mă întorc acasă în fiecare vacanță dacă aveam chef, diferă radical de experiența Ninei ca poet de limbă română exilat de fapt fără voie la șaizeci de ani într-un loc din care i s-a spus să nu se mai întoarcă. Nu simt că trebuie să mă regăsesc în vreun fel în participanții din filmele mele. Cred că ar fi si limitativ și fundamentalmente plicticos dacă aș avea această nevoie narcisistă – și nici n-aș prezuma că pe alții i-ar interesa povești despre oameni cu care mă identific eu. Pe de altă parte, cum spuneam, nu știu să fac filme despre oameni care nu îmi plac. Alții știu, eu nu. Mie trebuie să-mi placă să petrec zeci de ore cu un om la filmări și apoi sute de ore cu același om în montaj. Îmi trebuie un minim confort etic.
Cred că însemnătatea pe care o acordăm vieții ei romantice zice mai mult despre noi decât despre Nina Cassian, cred că imaginea Ninei de mare seducătoare spune mai mult despre ce credem noi despre femeile care și-au asumat propriul univers erotic și și-au luat libertăți care, în ere și societăți mai deschise, sunt absolut normale
Marea Dragoste/revistatango.ro: Filmul nu se adâncește în zona iubirilor Ninei… Voi ați condus discuția astfel sau ea a ocolit subiectul care, poate, în ultimul an de viață își pierduse din însemnătate?
Mona Nicoară: Pentru noi relația dintre Nina și Maurice a fost foarte emoționantă și asta se vedea foarte clar pe cameră: amândoi se luminează la față când se văd. De aceea “l-am păstrat” pe Maurice pentru un fel de happy ending al filmului. Și mai este emoționant erotismul imprimat în tot ce a făcut Nina – de la scris până la fumat. Chiar și angajamentul ei politic cu lumea ea îl definea ca “o formă de iubire”, adăugând că “cel mai trist lucru este a nu iubi”. Pe de altă parte, impresia mea a fost că pe Nina subiectul trecutului ei romantic o plictisea, la momentul acela. Nu știu dacă asta ține de vârsta la care am prins-o noi sau pur și simplu de faptul că fusese întrebată despre asta de multe ori înainte – iar despre altele, mai puțin. Cred că însemnătatea pe care o acordăm vieții ei romantice zice mai mult despre noi decât despre Nina Cassian, cred că imaginea Ninei de mare seducătoare spune mai mult despre ce credem noi despre femeile care și-au asumat propriul univers erotic și și-au luat libertăți care, în ere și societăți mai deschise, sunt absolut normale.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă în general cu materialul filmat și nefolosit? Mai poate fi accesat undeva sau, pur și simplu, se aruncă, se șterge?
Mona Nicoară: Evident că am păstrat materialul. Dar filmul așa cum arată acum reprezintă intențiile noastre și sperăm, cea mai bună versiune a poveștii Ninei pe care o putem spune.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai recunoscut într-un alt interviu că există în tine la începutul fiecărui proiect teama și pericolul ca filmul să iasă prost, să iasă plicticos etc… Când ai știut că filmul despre Nina nu va fi nici prost și în niciun caz plicticos?
Mona Nicoară: Nu știi niciodată de-adevăratelea dacă filmul va fi bun până foarte aproape de final. Speri că va fi bun, ai o viziune și un plan de bătaie, dar până nu apuci să-l vezi într-o stuctură care funcționează nu doar pentru tine, ci și pentru alții, nu știi niciodată dacă ți-a ieșit sau nu.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum ai reacționat când ai aflat că Nina a murit? Unde erai și… ce ai făcut?
Mona Nicoară: Am aflat de fapt de la Corina Șuteu, care m-a sunat de la București, și l-am sunat pe Maurice imediat. Era prima zi a Paștelor evreiești, ceea ce a făcut atmosfera și mai stranie. Am petrecut seara cu prieteni și, în loc de vin kosher, cu whiskey, în amintirea Ninei. Poate prea mult whiskey.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Mai aveați programate alte activități împreună cu Nina? Filmări, completări, vizionări ale materialelor montate, nu știu…?
Mona Nicoară: Nu. Știam că nu mai putea să lucreze cu noi și că de fapt nu aveam cum să căpătăm mai mult. Toată facerea filmului a fost de fapt un abuz la care ea a consimțit cu entuziasm, deși de fapt nu mai avea resurse de energie pentru așa ceva. Iar să-i arătăm materiale în timpul montajului ar fi fost un alt abuz, de data asta dublu: și împotriva ei, că e vraiște în montaj și e greu de văzut potențialul filmului (mai ales pentru cineva care nu e de meserie) până în ultimul moment când se așază toate, aproape magic, la locul lor; și împotriva noastră, pentru că am fi introdus o necunoscută – reacția ei – într-un proces pe care numai noi trebuie să îl stăpânim. În general arăt filmele participanților doar când sunt gata.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cine din cercul Ninei te-a ajutat mult la realizarea filmului? Am văzut, pe generic, că i-ai mulțumit lui Dragoș Cojocaru, prietenul cel mai bun al Ninei și moștenitorul operei sale de limbă română… Cine altcineva din cercul Ninei te-a ajutat în mod decisiv?
Mona Nicoară: Dragoș a fost de mare ajutor ca și, de alminteri, Maurice. Cu ei și cu Alecu Solomon am lucrat cel mai mult. Alecu ne-a pus la dispoziție parte din arhiva privată a părinților lui, care au foști prieteni cu Nina toată viața, de pe vremea când Nina și mama lui Alecu, regretata artistă Yvonne Hassan, fuseseră colege la școala evreiască de fete instituită în urma legilor rasiale adoptate de Antonescu. O serie de filmări făcute de Alecu în adolescență cu Nina la 2 Mai și-au făcut locul în film – sunt frumoase, intime. Alecu a fost talentat de mic.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Vă reflectați toate trei creatoarele filmului în Distanța dintre mine și mine?
Mona Nicoară: Filmul, așa cum este finalizat, este, ca orice obiect de artă, în mare măsură o reflexie a autorilor – și aici avem trei autori: Ada Solomon (care a venit cu ideea și care a fost motorul principal pentru facerea unui film despre Nina Cassian, cu mult înainte de a ne aduce pe noi în proiect), Dana Bunescu și cu mine. Ceea ce vedeți pe ecran ne reprezintă pe toate trei. Dar dacă sunt eu undeva mai mult, este poate în relația cu Nina, în felul în care se relaționează ea cu întrebările.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Unde locuiești acum, de fapt, și de unde îți hrănești sufletul, iubirile, inspirația? Din America sau din România?
Mona Nicoară: Sunt cu fundul în două luntri. Locuiesc la New York, dar lucrez și acolo și în România. Bucureștiul e acasă pentru mine, chit că la New York am trăit mult mai mult decât oriunde altundeva – aproape jumătate din viață – iar casa și copiii mei sunt acolo.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Partea ta de autenticitate este la fel de manifestă și de crescătoare și în viața profesională și în cea personală, în relația cu soțul, copiii, prietenii, părinții? Se poate găsi un echilibru real între cele două planuri?
Mona Nicoară: Sper că da. Încă sper.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Tu cauți acest echilibru? Crezi că si Nina îl căuta?
Mona Nicoară: Eu îl caut, că am nevoie de el și, de fapt, nu am încotro: încă am copii de crescut, încă nu am luxul libertății de a face alegeri totale sau doar nesăbuite. Cred că Nina, paradoxal, a trăit mai liber, chiar și prin epoci pe care nu le-am asocia în mod normal cu libertatea personală. Nu știu dacă ea căuta vreun echilibru, dar în mod cert căuta ceva, tot timpul – e parte din natura artistului, iar Nina a fost, înainte de toate și la baza tuturor lucrurilor, un om care și-a înțeles bine vocația de artist. Pe de altă parte, cine citește Memoria ca zestre vede destul de clar că nici ea nu cred că a scăpat de ceea ce, de fapt, face parte din condiția umană: logistica banală a supreviețuirii, grija zilei de mâine… În perioada comunistă, grijile astea erau mai puțin presante – uniunile de creație, sprijinul statului pentru artă (care, e drept, venea la pachet cu cenzura) erau lucruri care făceau, oarecum, lucrurile mai ușoare. Și pe Nina asta nu cred că a pregătit-o pentru capitalismul newyorkez. Aici echilibrul necesar e mai greu de găsit…
Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum ai vrea să fie privit filmul vostru? Ca un film…
Mona Nicoară: Onest. Sper că a ieșit un un film la fel de onest cum a fost Nina și sper că i-am făcut dreptate, nu neaparat ca persoană, cât ca personaj…
Informațiile despre filmul Distanța dintre mine și mine pot fi urmărite aici: https://www.facebook.com/distantafilm
Informații despre jurnalul Ninei Cassian, Memoria ca zestre pot fi găsite aici: https://revistatango.ro/nina-cassian-memoria-ca-zestre-un-jurnal-fascinant-un-demers-al-liminarei-sinceritati-1383
Informații despre Antologia Nina Cassian – O mie de poeme pot fi găsite aici: https://revistatango.ro/nina-cassian-o-mie-de-poeme-110551
