Am scris mai întâi despre cerul celor 3000 de maci înfloriți din Omul del bun din Seciuan, piesa regizată de Andrei Șerban, și apoi am simțit nevoia s-o caut și s-o descopăr, atât cât se poate, pe miraculoasa Iuliana Vîlsan, care a avut curajul să întindă mâna spre cer și să-l facă pământ.
Nu sunt de ajuns premiile obținute ca s-o cuprindă. Nici aplauzele celor care i-au văzut spectacolele sau expozițiile nu pot spune totul despre emoția, despre fragilitatea și forța pe care artista Iuliana Vîlsan, scenografă și pictoriță, le dăruiește celor din jur.
Alice Năstase Buciuta: Ai crescut lângă mare, nu între betoanele Bucureștilor…
Iuliana Vîlsan: Am copilărit la Constanţa, între ghioluri şi mare, când marea mai avea încă sălbăticia malurilor şi lacurile încă neexploatate turistic. Pe locul unde acum este Universitatea Ovidius, era un câmp cu viţă sălbatică şi cimitirul de maşini. Era fascinant. Unde acum sunt rondurile mari de flori, în interiorul micilor dealuri din parc, erau cazemate din timpul războiului. Toate aceste locuri erau aproape de casă, erau locuri de joacă fascinante, pline de sălbăticie, mister şi poveste. Pe alocuri periculoase. Un alt tip de pericol. Eram mulţi copii din culturi foarte diferite în acelaşi loc. O lume cosmopolită în care încă fiecare îşi păstra tradiţia şi fiecare îi respecta celuilalt obiceiurile. Sunt atâtea moduri de a înţelege pragurile esenţiale din viaţa unui om: naşterea, nunta, înmormântarea. Toate aceste momente aveau obiceiuri specifice, bucătărie altfel, bucurii altfel. Am avut vecini prieteni şi colegi macedoneni, armeni, turci, tătari, evrei, lipoveni, romi, greci, unguri… Un amestec din care am învăţat multe şi care mi-a deschis multe porţi ale înţelegerii. Cea mai importantă, poate, este cea a toleranţei şi a acceptării cu respect a diversităţii.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce ai moștenit sau ai preluat de la fiecare dintre părinții tăi?
IULIANA VÎLSAN: Părinţii mei au fost împreună două temperamente total diferite, două moduri total diferite de a vedea lumea. Fiecare a avut lumea lui. Au găsit un mod de a fi împreună şi de a modela cu iubire trei copii. Tata a plecat anul trecut la cer, în tăcere şi discreţie, aşa cum a fost mereu. Am învăţat enorm de la el. Era un spirit superior, cu un calm şi o înţelepciune puţin înţeleasă. Mama este un amestec al extremelor de forţă şi fragilitate, de autoritate şi vulnerabilitate. Un suflet delicat şi sensibil. Un om cu o capacitate de dăruire fantastică. Amândoi, în felul lor diferit, minunaţi. În mine există tot acest amestec într-o alchimie căreia nu pot să-i cer socoteală şi nici să identific ce, de unde vine… Mai cu seamă că se ştie că noi suntem 5% informaţie genetică, restul este epigenetică. Ar fi fost prea simplu, altfel.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: În fragedă copilărie ai avut o întâlnire esențială cu părintele Arsenie Papacioc… În ce context ai ajuns în preajma sa?
IULIANA VÎLSAN: În copilărie am avut mai multe întâlniri esenţiale. Am fost un copil extrem de fragil şi cu foarte mari probleme de sănătate. Una dintre întâlnirile esenţiale este cu părintele Arsenie Papacioc care m-a ajutat, mi-a însoţit creşterea, m-a întărit şi m-a modelat sufleteşte, mi-a dăruit sens şi sensuri. Vorbea mult cu privirea. Avea ochi pătrunzători şi oricine l-a cunoscut poate spune asta. În deciziile importante din viaţă şi acum îmi revine acea privire. Asta nu m-a ferit să şi greşesc în viaţă, dar tot de la el am învăţat că totul ne este dat ca să învăţăm. Că tot ce primim în această viaţă sunt daruri, fie că sunt ele bucurii, fie că sunt ele boli. Adesea mi-a povestit diferite momente din viaţa lui. Şi el a avut pragurile lui, pe care le numea daruri. Modurile în care el s-a poziţionat în faţa lor au devenit lecţii de neuitat, au revelat infinitul fantastic care este în interiorul nostru. M-a ajutat să depăşesc multe limite doar prin simpla lui încredere şi prin aceste poveşti. E fantastic. Eram unul dintre copiii lui de suflet. După mai mulţi ani de absenţă, am ajuns la hramul mănăstirii. Eram în mijlocul mulţimii. Atunci era momentul când curtea mănăstirii devenea neîncăpătoare. Părintele a ieşit din bisericuţă şi de sus, din pridvor, m-a zărit, m-a strigat şi mi-a întins mîna în mulţime. Timpul s-a oprit în loc pînă când am ajuns la el şi mi-a strâns mâna. A fost ultima întîlnire cu el. Un fel în care am înţeles că oriunde va fi, de sus, mă va vedea în mulţime oricât de mare şi amestecată ar fi. Un sens de protecţie care a trecut dincolo…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Atunci, în anii aceia, pentru ce drum în viață te pregăteai? Ce spuneai că vrei să te faci când vei fi mare în acei ani?
IULIANA VÎLSAN: În acei ani eram mică şi apoi adolescentă. De foarte mică talentul la desen mi-a fost remarcat. Primul crochiu după model l-am făcut când aveam cinci ani. Toată lumea m-a admirat atunci, iar mie mi s-a părut că laudele lor sunt pentru un lucru prea puţin şi l-am rupt, convinsă că voi face altele şi altele… Părintele Arsenie ştia că-mi place să desenez, că era un mod al meu de a comunica. Am avut multe discuţii cu el în timp. Îşi dorea mult să-mi cultiv acest talent. Când însă m-am îndreptat spre studiul latinei, m-a încurajat şi susţinut în alegerea făcută. Înainte de a pleca la facultate, mi-a făcut un dar de foarte mare preţ: desenul făcut de el în puşcărie cu pogorârea sfîntului duh. M-au impresionat emoţia şi încrederea. Avea în ochi o încredere pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. În acea secundă s-au deschis porţile în interior şi am fost convinsă de infinitul din mine.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Latină… desen… scenografie… De ce ai simțit nevoia unei schimbări atât de mari? De ce nu ai urmat drumul propus inițial?
IULIANA VÎLSAN: Fiecare are parcursul lui. Eu nu consider că am schimbat nimic, ci doar că mi-am urmat un curs propriu. Când a fost timpul adolescenţei mele, exista un singur liceu de artă la Bucureşti. La Constanţa, nimic. Era o singură clasă umanistă, cu 30 de elevi. Filologie, pentru două judeţe, Tulcea şi Constanţa. Am urmat filologia. Acolo trebuia să aleg un drum în limitele ofertei extrem de limitate. Şi am ales să urmez limbi clasice. Am început pregătirea încă din clasa a IX-a. Erau 4-5 locuri pe ţară şi singura facultate la Bucureşti. Concurenţa era foarte mare şi exigenţele pe măsură. Când am ales, nu eram conştientă de aceşti parametri. Îmi propusesem să încep ceva nou. Profesorul de latină, Constantin Daba, era excepţional, dar şi extrem de exigent. Am început lupta cu textele, lupta cu mine, cu limitele mele. Limba latină este o limbă care modelează în felul ei în care trebuie să-i respecţi exigenţele. Are o topică altfel, o logică altfel, o complexitate şi o dinamică a unei lumi extrem de dense în înţelesuri. În clasa a IX-a am participat la primul concurs de limba latină. A fost primul loc I. În clasa a XI-a am fost din nou locul întâi pe ţară. În clasa a XII-a am participat la pregătirea pentru Ciceronianum Arpinas, un concurs internaţional care există şi acum, cu şi despre opera uriaşului Cicero. Înainte de a începe şirul concursurilor, profesorul de latină a avut un vis: că era o noapte plină de stele şi cineva i-a dăruit o stea. A ştiut că voi ieşi învingătoare. Avea un mod de a-mi trăi parcursul foarte special. Toţi acei ani în care m-am izolat în traduceri, într-o lume altfel, simt că m-a ajutat foarte mult. Apoi a venit 1989, an în care bunica mea care m-a crescut a paralizat. Revoluţia, delirul, lumea în căutarea libertăţii. 1990 este anul în care eram în lotul de pregătire pentru Arpino. Era ciudat. Eram în Bucureşti, închişi într-un liceu de unde nu aveam voie să ieşim, că era foarte periculos. Era piaţa Universităţii. Totul devenise prea mult. Am pierdut concursul. Am făcut faţă noului bacalaureat şi noii atmosfere din liceu. Dar din motive medicale, am picat examenul de admitere. Mi-a căzut, pur şi simplu, capul, când eram la proba orală.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: N-ai intrat, deci, din prima, la facultate?
IULIANA VÎLSAN: Nu. Am stat un an acasă. Nu aveam ce să mai învăţ. După revoluţie se măriseră numărul de locuri la facultate, erau 20 de locuri şi, între timp, apăruseră secţii clasice şi în alte centre universitare din ţară. Profesorul de latină mi-a spus să uit de cărţi şi să mă plimb, să mă relaxez, să mă gândesc liber şi fără presiuni la ce vreau să fac. Mi-a dat un sfat fantastic. Mi-a spus să-mi aleg meseria în funcţie de lucrurile cu care îmi place să-mi pierd nopţile. Mă cunoștea foarte bine. Performanţele mele la latină erau cu muncă diurnă. Niciodată nu am tradus noaptea. Habar nu aveam cu ce-mi place să-mi pierd nopţile. El a spus doar că aşa cum mă cunoaşte aş putea dezvolta şi alte capacităţi de comunicare conforme caracterului meu… iar el nu mă vede un om închis toată viaţă într-o biblioteca. Ar fi putut fi egoist. Eram cel mai bun elev al lui. Eu am început să pictez, să-mi umplu relaxat timpul. Am ales şi un cadru oarecum organizat, cel al atelierului pictorului Caruțiu. Acolo se pregăteau cei care încercau să urmeze Universitatea de Artă, concurenţă uriaşă pe vremea aia. Eu eram detaşată, nu aveam miză, doar plăcere. Caruțiu este un personaj, un pictor adevărat cu un umor fantastic şi o ironie asupra vieţii care m-a contaminat. Lucram în atelier după model, naturi statice şi mergeam împreună în natură pentru peisaje. Discuţiile erau lungi şi pline de viaţă. În acel an, într-un context foarte interesant, am descoperit cu ce-mi place să-mi pierd nopţile. De fapt, profesorul de latină avea dreptate: ce lucrezi şi te face să uiţi că există timp, fără să simţi efortul, este calea… Asta s-a întâmplat pictând Răpirea Europei. Am uitat timp de două zile că există timp. După încheierea acelui an de pauză, am dat la facultate. Aşa cum i-am promis profesorului de latină, nu am mai deschis cartea decât la final. Am intrat a doua la Universitatea Bucureşti, filologie. Mă bucurăm că plec din Constanţa şi că încep un drum plin de necunoscut. Au urmat nişte ani fantastici în care urmam şi cursurile Universităţii, română-latină şi, în paralel, continuăm pregătirea pentru un drum profesionist deja revelat în artă. N-a fost uşor deloc, dar nu am simţit greutatea. Profesorii de la clasice nu erau de acord. Numeau abandon ceea ce făceam eu. Nu m-a putut nimeni şi nimic opri, nici măcar cele două premii de lingvistică pe care le-am primit în facultate. Aveam un motoraş interior care funcţiona şi eu doar îl ascultam. Am terminat facultatea cu lucrarea: Semnificaţiile pragmatice ale tăcerii în teatrul lui Plaut. Mă fascina distanţa de la text la imagine care m-a urmărit pe tot parcursul.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și apoi te-ai dedicat și studiului imaginii.
IULIANA VÎLSAN: În anul în care am terminat Facultatea de Litere, am intrat la Universitatea de Artă, secţia pictură. Am terminat la clasa profesorului Ştefan Câlţia. Un pictor minunat şi un profesor care m-a înţeles. În paralel, am evadat în teatru pentru că… unde altundeva există acest proces de la text la imagine reprezentat cel mai bine? Am început un maraton de lucru cu regizorul Mihai Măniuţiu. Am învăţat în paralel cu facultatea meseria de scenograf de la Mihai Mădescu, Doina Levintza, Dragoş şi Irina Buhagiar… Am urmat mai multe stagii de pregătire, workshop-uri în mai multe colţuri ale lumii. Am călătorit mult şi am învăţat de la mari artişti ai lumii, multe lecţii.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce mari premii ai luat și urmează să mai iei? Contează premiile într-o carieră?
IULIANA VÎLSAN: Unul dintre premii ca artist, a fost Premiul Constantin Brâncuşi. Ca scenograf am mai multe premii în Ungaria pentru cele mai bune costume, pentru decor şi costume, o nominalizare Uniter, un premiu Uniter pentru cea mai bună scenografie şi acum din nou o nominalizare. Faptul că eşti sau nu eşti pe drumul cel bun doar motoraşul tău interior o poate spune. Premiile sunt recunoaşteri, sunt bucurii, ca într-un joc al copilăriei. Eu cred că există doar drumuri individuale, că sunt bune sau rele… depinde din ce unghi te aşezi să le priveşti. Orice drum făcut cu convingere este un drum autentic, asta o pot spune, şi orice lucru autentic aduce mult bine, văzut şi nevăzut, celor din jur şi ţie însuţi în apropierea de ceea ce suntem… bulgărele infinit.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Banii contează pentru tine? Ai suferit din lipsa banilor vreodată, ți-a părut rău că nu ai de ajuns?
IULIANA VÎLSAN: În ce priveşte banii, am avut profesori buni! (râde) Părintele Arsenie Papacioc, în momentele mele cheie, mi-a dat şi bani. Am crescut şi am înţeles că banii sunt energie. Dacă energia noastră vitală este importantă, atunci, da, în această lume, în acest stadiu al ei de evoluţie sau involuţie, această energie trebuie să aibă echivalentul corect în bani pentru echilibrul interior. E un exerciţiu mental pe care, dacă-l începi de mic, te apară de nevrozele banului şi de jocurile lui negre. Am învăţat să-mi evaluez exigenţele, condiţiile de care am nevoie că să pot dărui un anumit tip de energie. Am luptat şi lupt în continuare pentru toţi artiştii, pentru că eu consider că motorul creaţiei este cel mai important motor de care omul este capabil… şi singura valoare constantă în timp care duce lucrurile în niveluri superioare de înţelegere, fie că prezentul lor le recunoaşte sau nu. Sigur, îmi doresc să ieşim din această paradigmă a banului, dar mi-ar plăcea să ieşim din ea în bunăstare, sănătoşi şi în echilibru.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cât din viața ta de om se reflectă în creația ta de artistă? Ce anume din viața ta au adus în scenă, de exemplu, două dintre cele mai spectaculoase scenografii ale tale, miresele sau cerurile de flori?
IULIANA VÎLSAN: Cred că tot ce trăieşte un artist, fie că din exterior pare banal şi nespectaculos sau, dimpotrivă, se reflectă în ceea ce face, conştient sau inconştient. Suntem pachete de emoţie şi suma tuturor clipelor pe care le trăim sau a întâlnirilor pe care le avem. Cred în dimensiunea magică a lumii. Cred în ceea ce Saussure spune: dacă deschizi aici o fereastră, în partea cealaltă a lumii se naşte un copil. Mă provoci cu cele două momente la confesiune şi nu o voi face aici. Întâlnirea cu George Banu este o poveste în sine. Pot spune că ceea ce ne leagă flagrant, concret, în teatru este momentul de graţie al plecării celor doi tati, fiecare la timpul lui. George Banu, marcat de plecarea tatălui şi a emoţiilor total altfel, a scris o carte: Uitarea. Cartea a devenit spectacol. Atunci, mi-a spus că am făcut cea mai impresionantă instalaţie teatrală pe care a văzut-o în viaţa lui. M-a copleşit mărturisirea şi într-un mod inefabil ne-a legat. După plecarea tatălui, anul trecut, i-am scris un e-mail în care i-am spus că atunci când am făcut instalaţia celor 300 de mirese, am empatizat cu emoţia plecării tatălui lui, dar nu credeam că voi ajunge să trăiesc fizic asta. De când a plecat tata, toate porţile arată altfel, emoţiile mele sunt altfel şi încerc să fac faţă fiecărei provocări artistice, deloc întâmplătoare. De când a plecat el, am făcut Frau Hess şi grădinile ei (o poveste despre o iubire imposibilă, parcă a mamei cu tata), Amintiri din copilărie (no comment), Omul cel bun din Seciuan (aici din toate propunerile scenografice făcute, Andrei Şerban s-a oprit la câmpul invers cu cei 3000 de maci. Textul vorbeşte de o lume cu susul în jos, o fundătură, iar cum mie bunica-mi spunea că cerul înainte era mult mai aproape de pământ şi îngerii zburau mai mult printre oameni, iar cu timpul cerul s-a îndepărtat prin faptele rele făcute de oameni… , nu puteam să creez Seciuanul decât într-o prespectiva inversă cu cerul care se îndepărtează de pământ şi mai mult de atât, cu pământul care devine cer, iar cerul este călcat în picioare). Tata a fost un om bun, iar macii îi sunt dedicaţi. Totul a culminat cu premiera În plină glorie, exact în ziua în care se împlinea un an de la plecarea lui…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Un artist atât de dăruit, atât de urmărit de dorința creației are loc pentru împlinirea banală a vieții de fiecare zi? Ai un iubit, planuri de nuntă, de ospețe în familie?
IULIANA VÎLSAN: Mă împlineşte tot ceea ce fac. Fiecare clipă cu încărcătura ei specifică, cu emoţia ei specifică la care fac faţă mai uşor sau mai greu. Iubesc şi sunt iubită. Nu am ajuns niciodată la căsătorie. Nu am simţit asta. Când eram mică, părintele Arsenie mi-a spus să fac acest pas doar atunci când mă voi simţi regină. Cred că nu am depăşit stadiul de prinţesă (râde). Sau poate nu i-am înţeles metafora… Ador întâlnirile cu nepoţii, cu surorile mele, cu mama, chiar dacă în timp au ajuns să fie cam rare, dar intense.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai fost foarte bolnavă și te-ai vindecat. Cum ai aflat de boală și cum ai luptat cu ea?
IULIANA VÎLSAN: Boala face parte din viaţă. Este un mesaj pe care am încercat să-l înţeleg. Nu ştiu dacă mesajul l-am înţeles în întregime, dar ceva tot am priceput. A fost un moment care a avut infinite momente de graţie şi unicitate. Din exterior, poate părea o suferinţă, din interior tot timpul am trăit-o ca pe un fir logic, ca făcînd parte din parcurs aşa cum te trezeşti dimineaţa şi te culci seara sau faci cel mai banal lucru. Nu mi s-a părut nimic senzaţional, doar ceva aparţinând drumului ales. Cred că atât boala, cât şi vindecarea sunt daruri. Şi plecările tot daruri sunt. Componenta divină este în tot. Ţine de noi atât alegerea, cât şi consecinţa alegerii şi, dincolo de noi, acest inefabil divin. Eu cred că doar egoul e răzvrătit şi neîmpăcat. Eul este altfel (râde).
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce a adus, de fapt, boala în viața ta, ce te-a făcut să vezi, să înțelegi și cum ai trecut peste acea încercare?
IULIANA VÎLSAN: Boala a adus o temă, vindecarea a adus cunoaştere. A apărut într-un moment în care aveam nevoie de asta pentru a nu mai face rău celor din jur. Am înţeles pentru a nu ştiu câta oară că suntem infiniți. Restul este un joc. Totul este înăuntrul nostru. Ceea ce ni se reprezintă în această lume este doar o oglindă a ce se află în interior. Că ne place sau nu, asta-i adevărul. Ne place să credem că suntem doar minunaţi. Suntem creaţii binare. Cât rău, atâta bine. Am venit aici să generăm alchimii unice de bine şi rău şi să contribuim ca lumea să arate altfel când ne uităm la ea, să ne placă. Dacă ceva nu ne place, în interiorul nostru nevăzut există un infern la care trebuie lucrat. Şi ăsta-i un efort individual… care poate genera prin cumul salturi spectaculoase la nivelul masei.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum ai defini momentul vieții tale în care te găsești acum?
IULIANA VÎLSAN: Momentul în care mă aflu acum deja a devenit trecut. N-am ajuns încă la acel nivel în care să spun că momentul în care mă aflu acum este cel care va fi. Mai am de lucru.
Dar pe tine, Iuliana Vîlsan, dacă ar fi să te așezi într-o definiție care să cuprindă, nu știu, să zicem doar cinci caracteristici, ce ai spune că ești, înainte de toate?
IULIANA VÎLSAN: De ce cinci caracteristici? În filosofia pitagoreică cifra cinci este cifra căsătoriei, iar eu nu sunt genul căsătorit (râde). Las libertatea fiecăruia pentru cele cinci caracteristici să le aleagă. Sunt la fel de adevărate ca şi cum le-aş spune eu.
