Pentru ca, dinspre ele, femeile dragi, am primit cele mai trainice si mai ravasitoare dovezi de iubire. Pentru ca, intotdeauna, atunci cand mi-a fost rau, pustiu si deznadejde, o femeie, prietena mea, mi-a stat langa suflet si m-a tinut de mana, asa cum mi-as fi dorit sa ma tina barbatul dupa care plangeam adanc.
Pentru ca, alaturi de o femeie iubita, n-am simtit niciodata nevoia umilitoare de-a practica exercitiul prefacatoriei. Mi-am desfacut paftalele inimii fara sfiala. Mi-am aratat slabiciunile toate si purele frumuseti ale gandului, fara sa-mi fie teama ca asa, dezvelita de platosa, as putea fi ranita de moarte.
M-am lasat sa alunec in confesiuni absolute, cu siguranta implacabila cu care ma scufund in visul de noapte, in lumina din zi. Ei i-am marturisit adoratia mea risipita, in seri naravase, cand hergheliile dorului imi tropaiau prin vene. Si-n fata ei m-am vindecat, marturisindu-ma, de cele mai ascunse rusini, de gravele, profundele, sangerandele mele taine adunate in toiul marilor iubiri.
Iubesc femeile, pentru ca niciodata femeile nu m-au lasat sa ma sfasii in indoieli cumplite – torturile de rand ale vreunui barbat pe care l-am asteptat credincioasa, desi nici umbra nu i-am sarutat. Pentru ca niciodata o femeie nu m-a venerat noaptea, ca sa isi uite de mine dupa rasarit. Pentru ca nicicand, atunci cand am strigat-o, rastignita pe crucea dorului meu insingurat, o femeie n-a lasat sa-mi raspunda ecoul, harnic mesager al nepasarii.
Iubesc atat de mult femeile, pentru ca am iubit mereu, atat de fara margini, un barbat. Ele sunt singurii martori ai existentei mele neprefacute. Ma agat de dragostea lor, rotunda si fragila, cu indarjirea cu care ma agat de viata. Caci daca ele, bunele, nepretuitele mele nu mi-ar fi stat alaturi, oglinzi in care sa tremure lumina iubirilor mele traite in vis, m-as fi risipit inainte de vreme in singuratate, preschimbandu-ma in pulbere de lacrimi, in raza timida de stea.
