Alice Nastase Buciuta – M-apropii de pietre si tac

de

Vorbim pe indelete despre tot ce ne doare. E firesc sa fie asa. Cuvantul e cea mai eficienta formula a supravietuirii. Avem cuvinte iscusite pentru a protesta, pentru a tipa, pentru a contesta, pentru a cere.

Insa lucrurile pentru care merita sa traiesti, acelea care iti renoveaza sperantele obligandu-te sa mergi mai departe oricat de greu ti-ar fi fost pana atunci, sunt cele care te condamna sa te intorci la esente, tacand. O dragoste mare. O carte a lui Gabriel García Márquez. Un sarut ravasitor. O poezie a Ninei Cassian. Un film al lui Nae Caranfil. O mangaiere de inger pe obraz. Un concert, asteptat si visat, al lui Peter Gabriel.
Eu am o meserie in care premiul cel mare pe care il primesc – cel care anuleaza nedreptatile si servitutile pe care am fost nevoita adesea sa le indur ca jurnalist sarac intr-o tara corupta – este intalnirea cu oameni a caror frumusete e greu de prins in cuvinte. Am o meserie grea, ciudata si binecuvantata deopotriva, in care am invatat si stiu sa fac tot ceea ce tine de forta cuvantului. De-a lungul anilor, am facut reclama – crezand cu tarie in ceea ce spun sau crezand mai putin -, am descris lumea in culori sumbre sau vii, dupa cum mi s-a aratat printre genele modelate de plans sau de mascara scumpa, am chemat oamenii in strada sau in magazine, ori la o cafea si o imbratisare. Si am fost fericita vazand ca sunt ascultata. Insa cea mai fericita am fost atunci cand eu, imblanzitoarea de cuvinte, mi-am pierdut graiul de atata splendoare.
Pentru ca sunt lucruri atat de frumoase pe lume, incat ne fac sa amutim. Iesim din cate o sala de cinematograf sau de spectacol, uluiti, fara sa stim sa mai spunem o vorba. Inchidem cate o coperta de carte si ni se pare ca n-ar avea rost sa mai rostim vreodata o silaba in plus, pentru ca am strica lumea aceea perfecta de cuvinte, de ganduri, de emotii, pe care ne-a fost ingaduit s-o strabatem. Iar daca intalnim, cumva, un om-supraom (un artist, un preot, un suflet neasemuit de generos) pe care il admiram mai presus de cuprinderile de rand ale unei reverente, ramanem tacuti, privindu-l de departe, fiindca nu vom sti sa ii spunem decat Multumesc. Si asta, cel mai probabil, numai din priviri.
Pentru toate frumusetile lumii m-apropii de pietre si tac. Tac si astept. O dragoste mare. O carte a lui Gabriel García Márquez. Un sarut ravasitor. O poezie a Ninei Cassian. Un film al lui Nae Caranfil. O mangaiere de inger pe obraz. Un concert al lui Peter Gabriel. Imi pregatesc palmele pentru aplauze, inima pentru zvacnet – my heart going boom, boom, boom – buzele pentru tacere. Si sunt fericita, intr-un fel neasemuit, despre care nu voi putea vorbi niciodata.

 

Categorii:
Scrisoare

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *