Traim intr-o lume in care performantele erotice se masoara in bizareria locurilor in care s-a produs impreunarea. In puterea de a sfida gravitatia a pozitiei acrobatice in care s-a comis intromisiunea. In numarul si durata orgasmelor obtinute si daruite pe cap – si fund – de locuitor. In palmaresul burdusit de nume celebre, de parteneri cu varste extreme, de fiinte avand caracteristici estetice absolut spectaculoase, care sa le faca demne de a fi considerate trofee de vanatoare.
Nu neg defel insemnatatea sexului intr-o iubire si nici nu ma dezic de exercitiul rasfoirii memoriei erotice. Da, am cunoscut barbati pe care i-am dorit nebuneste. Da, am asezat in raftul cu amintiri de pret nopti de iubire, impliniri ale trupului pe care si le-ar dori orice faptura prevazuta cu suflet. Insa, prin comparatie cu marturisirile celor curajosi, superlativele mele legate de sex mi se arata bizare. Stinghere. Deloc merituoase.
Cel mai pervers gand legat de sex a fost sa-mi imaginez cum barbatul pe care-l iubesc face dragoste cu alta femeie. Fara s-o pot tine in frau, imaginatia mea nemiloasa m-a obligat sa vad, cu ochii mintii, imagini care mi-au torturat sufletul. M-am incovoiat, sfasiata, in fotoliul meu de spectator al unor scene de dragoste in care alta femeie primise rolul meu. Am hohotit de plans – in soapta, sa nu vina plasatorii si sa ma zvarle direct in salvarea care sa ma duca in balamucul durerii de nesuportat. Pentru ca voiam sa privesc mai departe. Am blestemat soarta nedreapta, juriile indesate de dementi care fac in bataie de joc castingurile iubirii. Si i-am urat pe profesorii care mi-au pus in brate carti splendide, care m-au otravit cu teoria marilor iubiri, fara sa ma invete cum sa ma port, cum sa joc ca sa-mi fie date mie rolurile principale, ovatiile, fericirea fara margini a iubirii si performantei recunoscute pentru toata viata.
Dar cel mai extravagant lucru pe care l-am facut in sex a fost sa-mi dezvelesc sufletul, si nu trupul, intr-o imbratisare pe care sa n-o mai pot uita niciodata. In loc sa-mi cobor ciorapii de matase, desprinzandu-i cu arta din bumbii portjartierului dantelat, am lasat jos platosele menite sa ma fereasca de moarte. Inainte sa-mi deschei bumbii camasii de satin, am desfacut toate portile inimii. In loc sa-mi arcuiesc trupul in podurile ispitei am coborat peste santul de aparare pe care-l sapasem cu truda in jurul fortaretei inimii puntea cu lanturi, drumul solid care sa ma faca sa ma predau definitiv. Sa nu mai fiu niciodata a mea. Sa ma las cucerita, infranta, pierduta pentru totdeauna pentru mine insami. „Sunt sclava ta. Ucide-ma sau lasa-ma sa te slujesc. Pastreaza-ma sau alunga-ma, cum doresti. Eu am sa te iubesc pana la moarte. Sunt a ta, oricum. Sunt ceea ce sunt“, i-am spus, in cel mai ciudat act de dragoste pe care l-am faptuit vreodata. In cel mai nebunesc mod de-a ma gandi la sex. In cel mai trist, cel mai frumos, cel mai iremediabil fel al meu de a iubi.
Camelia, nu asta e tot. Crede-ma. E si cer albastru. Si sunt si amintiri fericite venind dinspre viitorul care te asteapta, cuminte.
…si gol….cer gri si amitirea durerilor sugrumate inainte de soroc cu lacrimi varsate intotdeauna prea tarziu si sterse cu rusine pe ascuns…. amagiri cersite cu umilinta de la visele tainuite sub perna…si iar cer gri…si cam atat… asta sa fie tot?! doar un ,,deja vu" obsedant ca un cantec vechi, ascultat iar si iar pe un disc de vinil zgariat?!