Viața ca în muzica folk – de Alice Năstase Buciuta

S-a difuzat în urmă cu câțiva ani, pe ProTv, un serial, “Viața ca în filme”, în care un bărbat derutat își trăia viața prin intermediul unor scene văzute în filmele cu care fusese îmbuibat în copilărie. Niște părinți grăbiți, deloc convinși de beneficiile iubirii pentru progeniturile proprii, abandonau plodul fără noroc în fața unui televizor alb-negru, pe care se derulau filme americane din anii fragezi ai cinematografiei. Odată cocoțat în epoca matură, bărbatul nu mai putea să-și trăiască episoadele de viață decât după schemele croșetate odinioară de niște scenariști aflați în căutare de happy-end cu tot dinadinsul.

 Cărți tatuate pe inimă

Nu în anii în care depindeam încă de gândurile altora, ci în aceia în care începeam să-mi conturez sufletul propriu, am petrecut îndeajuns de multă vreme pe scena Cenaclului Flacăra. Stăteam mereu ascunsă pe câte-un scaun din ultimul rând de pe scenă, convinsă că n-ar trebui să mă vadă nimeni. Când ne venea rândul să cântăm, mie și surorii mele, Oana, eu înaintam spre microfon cu mândrie zgribulită și nu aveam curaj să-mi recit numele, așa cum făceau toți ceilalți. “Sunt Alice Ionescu din Ploiești”, ar fi trebuit să spun. Dar vocea mea, nespus de adolescentină, se încăpățâna să nu știe decât să cânte. Inima mea să asculte.
N-am fost niciodată vedetă. Oana și cu mine n-am prea pus la cale șlagăre pe care să le fredoneze sala întreagă. Poate că nici nu-și mai amintesc mulți de durerosul nostru “Clar de inimă”, pe versuri de Nichita Stănescu, sau de “Presimțământul” lui Adrian Păunescu sau chiar de Perspectivă….

Dar există o dimensiune a memoriei care a funcționat mai profund și mai trainic decât toate aducerile aminte ale celor din sală. Pentru că-n vremile acelea mi s-au tatuat pe inimă cărți întregi de poezie. În serile lungi, în serile tandre, în serile nebune în care publicul năvălea spre cultură, o fată pierită de timiditate se ascundea pe ultimul rând de scaune al scenei și asculta versuri. Versuri cântate, versuri recitate, versuri visate.

La doi ani după ce întâmplarea numită Cenaclu luase sfârșit, mâna mea palidă de teamă a presărat prin toată lucrarea de admitere la Filologie versuri învățate pe scenă. Cuvinte rare, pe care nu le știau mulți. Poezii alese cu grijă, cu îndrăzneală, cu grație, de Adrian Păunescu, dintr-o mare de poezie, Marea Poezie a Lumii. Rime deștepte, profunde, înțelepte, așezate pe muzică de toți ce care stăteau pe rândurile de scaune din fața mea.

Să uit ceea ce nu știe nimeni

“Eu trebuie să beau/, să uit ceea ce nu știe nimeni”. Mi-am început bucata de lucrare despre poezia simbolistă cu versurile bacoviene pe care nu le știau decât cei care le ascultaseră prin sălile pline de lumină, de luptă, de libertate.

Peste câțiva ani, la examenul Eminescu, aveam să-mi uimesc profesorul recitându-i întreagă “Doina”, neștiuta, mereu interzisa Doină pe care o ascultasem rostită, seară de seară de glasul celui care inventase și Cenaclul, și scotocirea nobilă după versuri interzise. “De la Nistru pân’ la Tisa, / Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate”. Și tot atunci, în anii aceia, m-am rugat în gând cu vorbe legănate, pentru prima oară: “Fiori prin mine umblă / Și nu am trebuință, / Te rog pe tine, umbră, / Să redevii ființă”.

“Nu cred că lumea se-mparte la trei, prima, a doua, a treia”, îmi răsună în gând glasul trufaș al Mihaelei Popescu, cuvântul amar al poetului Ion Nicolescu, ori de câte ori adulmec nedreptatea. “Și trupul tău care mi-e astăzi / Cel mai dorit dintre limanuri”, îi șoptesc iubitului meu atunci când îl simt înstrăinându-se. Iar în tăcerea lui zac, amare, versuri ale căror ritmuri îmi zdrelesc inima: “Ai să mă ierți în fiecare noapte/, Și-am să te mint în fiecare zi…”

Luna de miere de salcâm

Mi-am amintit de curând, în timp ce traversam strada de mână cu iubitul meu, de un cântec mai vechi interpretat de Victor Socaciu: “Zangra”. Acum mai bine de 20 de ani, vocea lui adâncă mi-a atras atenția asupra unei povești stranii de dragoste și așteptare dureroasă. Un cântec care nu semăna cu nimic. Abia după ce ’89 ne-a dat voie să căutăm mai tihnit prin coșul cu muzică a lumii, am aflat că, de fapt, nu e vorba despre o compoziție romånească, ci de o preluare a unui cântec din repertoriul lui Jacques Brel. O preluare întreagă, cu muzică și versuri cât p’aci iscusit traduse.

Traversam strada cu mâna încătușată de mâna, dotată cu inel de logodnă, a iubitului meu. “Unde vom pleca în luna de miere?” l-am întrebat. Iar el și-a amintit că, de-acum, mai bine luăm de tei, că mierea de salcâm e mai înecăcioasă, mai ales dacă o topești în ceai. Iar ceaiul e bun cald, cu un pic de lămâie, că, uite, a venit toamna și amândoi suntem cam răciți.

Mi-am amintit de “Zangra” și m-am oprit la intrarea în parc și am spus: “Sunt Alice Ionescu din Ploiești și voi cânta pentru dumneavoastră câteva măsuri din cântecul Zangra”. Și-am început să răcnesc, încercând să imit caraghios vocea gravă a lui Victor Socaciu: “Ele vorbesc despre dragosteee, iar eeeheuuuu, despreee caii meeei”…

Deși profesoara de muzică m-a făcut să am încredere în urechea mea muzicală, nededată la note false, mi-am auzit glasul strident, deraind cvasimortal de pe portativ. Fiindcă, de fapt, în timp ce jucam cabotin o postură, pasămite hazlie, escaladam pe dedesubt o altă partitură. Cu glas suav, de fată cu chitară, cu vorbe triste, de poet cu inimă nebună: “Dar bine-ai venit, amăgire/, Mai stai, mai durează un pic/, Această mințită iubire, / Oricum, e mai mult ca nimic.”

Mi-am trăit viața ca-n muzica folk. Ca un copil care-a învățat mai întâi sărutul privindu-l pe cel fără gust de pe ecran, eu m-am îmbolnăvit de credința în iubire ascultând poezii. Am fost cândva o fată zgribulită pe-un scaun din ultimul rând de pe scena Cenaclului Flacăra. Poate că n-am făcut cea mai grozavă carieră cântând. Dar știu sigur că nimeni acolo n-a ascultat poezia asemenea mie.

(Citate din George Bacovia, Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Ion Nicolescu, Omar Khayamm)

DACA V-A PLACUT ACEST ARTICOL, VĂ RUGAM SĂ DAȚI LIKE PAGINII NOASTRE DE FACEBOOK – MAREA DRAGOSTE