Ani lungi din viata nu am stiut nimic despre bani. Si, intr-un reflex de aparare, nici nu mi-am dorit sa aflu. Candva, intr-o copilarie in care mi se intampla adesea sa imi para rau, sa-mi fie ciuda sau rusine constatand ca am lucruri mai putine, mai urate sau mai vechi decat ale altor copii, ca stau intr-o casa ponosita, pe o strada neasfaltata, unde trebuia sa aducem apa cu galeata de la pompa din strada si s-o incalzim pe aragazul din magazie, in timp ce multi alti copii locuiau ori la bloc, ori in case incapatoare si confortabile, in care baia saptamanala – sa nu radeti, dar asa scria si in manuale acum patruzeci de ani, ca oamenii trebuie sa faca baie o data pe saptamana! – nu era o problema greu de gestionat, am decis ca nici nu am nevoie de bani, de confort sau de lux
Ca toate lipsurile vietii mele ma fac sa fiu absolut speciala si ma inalta, ajutandu-ma sa ma retrag in lumea mea de povesti citite, visare si zbor. Si ca ma fac sa stiu mai mult, sa inteleg mai bine, sa pot astepta cu mai multa rabdare, lumina si speranta dragostea mare prin care ma voi salva de la toate grijile materiale, atat de meschine.
In timpul asta, eram convinsa ca, in jurul meu, imbuibatii mici, fii sau fiice de nomenclaturisti sau de macelari, care au patine cu rotile, biciclete semicursiere, blugi prespalati, penare chinezesti, gume de sters parfumate si ceasuri electronice, sunt vaduviti de orice sansa la fericire sau la viata traita cu intelepciune si rost.
Mai tarziu, dupa ce am terminat scolile si m-am vazut obligata sa castig primii bani ca sa ma intretin intr-un oras in care eram absolut singura, am continuat sa-mi hranesc iluzia ca saracia mea purtata dintr-o garsoniera inchiriata intr-un subsol cu gandaci ma mentin mai departe intr-o lume boema, dedicata lecturii, scrisului si visarii, in vreme ce societatea, proaspat evadata din comunism, descoperea si legifera sub ochii nostri bulbucati de uimire primele imbogatiri odioase: ale securistilor deveniti oameni politici, ale detinatorilor de ponturi pe baza caror nu vindeau tara, ci-i dezmembrau fabricile si combinatele ca sa le vanda ei pe bucati ori ale acelora care faceau afaceri cu arme sau aduceau haine urate din Turcia si tigari proaste din Bulgaria, devenind, astfel, oameni de afaceri de succes. Recunosc ca toate acestea m-au facut sa-mi continui meteahna de a intoarce spatele oricaror oportunitati de a pune vreun ban deoparte sau de a castiga mai mult, simtindu-ma norocoasa ca am scapat de pericolul hadei imbogatiri.
Incet-incet, taras-grapis, de-a lungul anilor ce au urmat am inceput sa pricep ca e ceva in neregula cu felul in care imi gestionez si visele, si bugetul, lasandu-le sa se evapore cu atata nepermisa usurinta. Zgaltaita mai intai de neputinta de a calatori vreodata unde-mi zbura gandul, apoi de aceea de a ma resemna ca nu-mi voi vedea cu ochii mei idolii muzicali – Peter Gabriel, George Michael, Elton John… – aflati la capatul unor calatorii prea scumpe pentru mine, iar si mai tarziu trezindu-ma cu doi copii intr-o casa in care nici doua pisici n-ar fi fost incantate de conditiile de locuit si mieunat, m-am dezmeticit si mi-am spus ca trebuie sa fac, totusi, ceva! Intre timp, tara o dezmembrasera altii. In politica, tocasera deja toti banii lui Ceausescu. Iar din afaceri, intrasera deja la puscarie – pe termen scurt, dar cat sa-si spele pacatele – toti contrabandistii. Mie si tuturor celor de langa mine nu ne ramasese alta solutie, decat sa ne mai luam o slujba in plus ca sa incercam sa punem niste bani deoparte.
Cand l-am intalnit pe Eusebiu Burcas… CITESTE MAI DEPARTE PE SigurantaFinanciara.ro
