fbpx

Ioana Mandache – Anca Boagiu, despre Daniel, fiul adoptat: Am intalnit un inger

de

Putini s-ar fi gandit ca o femeie de cariera, ocupata non-stop, implicata cu tot sufletul in politica, va face un gest de-a asemenea generozitate, ca va avea un asemenea curaj. Anca Boagiu, ministru al Transporturilor, a adoptat candva un baietel, asa cum se stie probabil, iar odata cu el, tot sistemul ei de valori si sperante s-a reasezat, ca o falie fierbinte a renasterii.

Tragedia iubirii pierdute

 

Anca Boagiu este o femeie pe de o parte foarte puternica – altfel, cum sa rezisti in razboiul si imprevizibilul politic permanent? -, dar pe de alta parte a dovedit intotdeauna o sensibilitate aparte. A reusit sa ramana in prim-planul scenei politice de multi ani, fara a-si pierde nimic din feminitate, din romantism. Ministrul Transporturilor, aparent doar o doamna de fier a ministerului pe care il conduce, este in acelasi timp si o femeie serafica, fina, cu suflet fragil.

Are din ce in ce mai putin timp pentru ea si familie, dar si pentru prieteni. Cu toate astea, incearca sa nu neglijeze pe nimeni si sa-i protejeze pe toti si sa le fie alaturi. Lupta cu destinul transporturilor din Romania nu e deloc simpla, asta se stie. A ajuns la un minister foarte complicat, care pune multe probleme.

A cunoscut candva iubirea desavarsita, dar viata a avut planuri nemiloase. Anca Boagiu si-a pierdut omul iubit, care a plecat intr-o lume mai buna, cu doar o luna inainte de  cununia lor. A fost un soc imens si, ca fiecare om aflat in asemenea dezastru, a avut momente in care a crezut ca totul e pierdut, ca viata i se naruie odata cu dragostea pierduta tragic.

Anii au trecut, a mai cunoscut iubiri si, odata cu ele, au survenit furtuni in suflet, dar a ramas acelasi om curat si altruist, in ciuda tuturor sperantelor stinse, a deceptiilor, a sfarsiturilor si inceputurilor permanente. Si-a vindecat singuratatea de femeie frumoasa si sensibila prin munca, enorm de multa munca. Profesia a ajutat-o sa treaca peste toate neimplinirile sau dramele. Continua sa-si caute dragostea adevarata, unica, perfecta, dar este un om realist, intre timp avea nevoie de repere solide, de dragoste neconditionata. Asa a ajuns sa-l infieze pe Daniel, care astazi are 17 ani.

Am intrebat-o cum a fost prima intalnire cu baietelul si mi-a raspuns printre lacrimi, cu vocea stinsa: a avut impresia ca a intalnit un inger. „Intalnirea cu Daniel nu a fost una marcata neaparat de bucurie, pentru ca mi-era mila de el, nu avea parinti. Cand l-am vazut prima data, era plin de cerneala rosie pe fata si era pedepsit, pentru ca refuza sa faca ce i se ceruse in clasa. Am plecat in acea zi acasa, dar m-am tot gandit la el si eram impresionata de copilul pe care il vazusem acolo, parea bun, dar neinteles. Avea o personalitate foarte puternica, nu se intelegea cam cu nimeni din clasa. Am sunat din nou la centru, am intrebat care e procedura ca sa-l pot lua in weekend acasa“.

 

L-am gasit in acelasi loc in care l-am lasat…

 

„Am fost la Protectia Copilului si m-am interesat, si nu mi-am inchipuit ca o sa-l gasesc tot in acelasi loc unde l-am lasat ultima data… si ma simteam foarte vinovata“, isi aminteste Anca Boagiu. „Am intrebat care e procedura ca sa-l adopt si am facut dosarul. Am avut emotii, ca sa nu-l dezamagesc si sa pot sa-i ofer tot ceea ce-i trebuie. M-am gandit ca, fiind femeie singura, n-o sa ma pot descurca sa-l cresc. Nu stiam ca il cheama Daniel si, cand

m-au intrebat cei de la Protectia Copilului, am spus si eu Daniel Boagiu. M-au intrebat cand e nascut si am gresit doar cu doua zile. Am spus 13 si nu 15, el fiind nascut de Sfanta Maria, de fapt. A avut o temere ca n-o sa-l iau acasa, nu stiu de ce. La inceput, nu mi-a fost usor, asta era de asteptat. A fost o perioada de acomodare, de care am avut nevoie amandoi. L-am dat la gradinita, undeva in apropiere de birou, ca sa pot sa fiu cat mai aproape de el. Am crescut impreuna, practic. As putea spune ca si cu actele de adoptie am avut foarte mult de suferit. Nu stiam ca dureaza atat de mult si ca o sa am nevoie de o gramada de acte. Chiar dupa slujba de Sfanta Maria, l-am botezat“.

 

Fiul meu imi este cel mai bun prieten si consilier

 

„Pot spune, cu mana pe inima, ca il consider propriul meu copil. Mi-a devenit cel mai bun prieten, consilier si om de incredere. Ma sfatuieste ori de cate ori e nevoie, iar sfaturile lui sunt de multe ori cele mai profunde si adevarate. Practic, el este barbatul in casa. Pe mama lui o iubeste, ea e cea mai importanta persoana din viata lui. Sunt foarte bucuroasa ca am ajuns sa comunicam foarte bine. Pot spune ca Daniel e cea mai mare realizare din viata mea, iar cand am fost bolnava, a stat langa mine permanent, m-a vegheat si m-a intrebat daca am nevoie de ceva.

Au trecut atatia ani de atunci, de cand l-am infiat, este cel mai important om din viata mea. De Craciun, ne atinge

spiritul sarbatorii si atunci ne jucam, ne intoarcem la copilarie, devenim nebuni. In familie, a aparut si micuta Maria, nepotica mea. In ceea ce-o priveste pe Maria, nu pot spune ca exista vreo gelozie intre ei. Acum ea are 7 ani, iar el 17. Are grija de ea si, de multe ori, vin amandoi in pat si adorm langa mine, luptandu-se sa-mi arate cine ma iubeste mai mult. Atunci ne jucam toti trei si facem toate prostiile din lume“. 

Receptiva la noncoformismul adolescentilor de astazi, Anca a invatat sa accepte si muzica preferata de fiul sau. „La inceput, am avut ceva divergente, pentru ca lui ii placea acel gen de muzica tacanita, dar am stat si am comentat si am ajuns la un numitor comun“. Tot cu lacrimi in ochi, Anca simte nevoia sa insiste asupra miracolului din viata ei. „E o bucurie imensa intalnirea cu acest copil, e un dar divin, o minune ca il am. Sa fii mama este cel mai frumos lucru din lume!“.
Material realizat in martie 2011

 

Categorii:
Dragoste

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *