Nu-s vorbele mele, Doamna, nu mi le asum. Asa suna o veche zicala spaniola: “Cerca de la iglesia, lejos de Dios”. Au, desigur, motivele lor, spaniolii, sa o tina in viata, in timp ce inmiresmeaza noptile Saptamanii Patimilor, cu tamaie si “saete”, intrecandu-se în procesiuni, fervoare religioasa, si lungi Via Crucis. Credinta e plina de contradictii, ca si noi, cei care o marturisim. Cate biserici, atatea credinte… Cate credinte, atatea inimi.
Enuntul problemei e totul. Felul în care formuleaza intrebarea imi spune mai mult despre cel din fata mea, decat raspunsul. Majoritatea intrebarilor adresate de-a lungul unei zile, sunt eronate. Nu ne sunt de folos, nici emitatorilor, nici receptorilor. O intrebare bine pusa lumineaza, limpezeste, te invata sa gandesti. De aceea, marii, adevaratii, innascutii profesori sunt cei care stiu sa puna intrebarile potrivite, la timpul potrivit. Bunii invatacei sunt cei care iau aminte. Cum ar veni… baga la cap.
Acum, cand ne intoarcem la pacatele noastre cele de toate zilele, intrebarea e simpla. Cum îi stam aproape Domnului nostru Iisus, cel înviat? Cum tinem aproape? Multumirea, autosuficienta, straduinta premeditata nu-mi sunt de ajuns. Ecuatia credintei, ca si a vietii noastre intregi, se schimba zi de zi. Se poate intampla ca rodul sa rasara nu intr-o Biserica anume, alungat de intunericul si de frigul dogmei, ci in Gradina ei. Afara, nu Inauntru. La lumina, la soare. E nevoie de curaj si de spontaneitate. De umilinta. De atentie. De veghe. De cainta. De multa, multa, adevarata si crestineasca iertare.
S-a facut c-am plecat in ajunul Floriilor, in Portugalia, la Fátima, loc renumit de pelerinaj al credinciosilor catolici. Au coincis sarbatorile pascale crestine, anul acesta. Ma asteptam sa nu fie loc sa arunci un pai, la Fátima, dar esplanada Sanctuarului era aproape goala. Dupa Lourdes, mi s-a explicat, este cel mai vizitat templu inchinat Maicutei Domnului. Li s-a aratat unor ciobanasi, la inceputul secolului XX, prin 1917. Lucia dos Santos, celebra pastorita care i-a impartasit Papei Ioan Paul al II-lea cele trei preziceri ale Sfintei Fecioare, si-a gasit obstescul sfarsit la 97 de ani, in manastirea Carmelitelor Desculte din Coimbra, venerata de toti. Stejarul care a ocrotit in frunzisul sau Aparitia Sfintei Fecioare, a murit mai repede, in 1930. L-au linsat miile de credinciosi, rupandu-i crengutele (ca pe niste relicve) pana l-au dat gata.
Exista un Izvor al Tamaduirii, de unde lume din toate colturile pamantului isi astampara ritualic setea si mai ia si apa pentru cei de acasa. Se vand si butelcute, de amintire, dar continutul cel pretios si datator de viata nu are pret: e gratis. Lumanari parfumate (din ceara reciclata) stau la dispozitia celor care vor sa dea dea un banut si sa se roage fierbinte, pentru o dorinta. Maicuta Domnului nu e lasata singura niciodata: zi si noapte, calugari si mireni o vegheaza, rugandu-se, in capela ridicata pe locul fostei Cova da Iria. Templul e deschis fara oprire, panouri grafice indica graitor “Silent”. Iisus crucificat intinde bratele catre padurile parfumate din jur. Nicaieri n-am vazut pamant mai rodnic: convietuiesc in livezile lui eucalipti, brazi, pini, plopi, platani, portocali, lamai, meri, peri, nuci si binecuvantata vita-de-vie.
Am venit cu un berbecut de plus, cu clopotel si cu fundita la gat, pe care scrie Fatima-Portugal. Il cheama Filip, sa nu ma intrebi de ce, nu sunt eu botezatorul oficial al familiei. Are un corn mai stramb si zambeste intr-o parte, botezatorul l-a ales dupa principiul fetei mosului, pe cel mai stingher si mai lepadat, din cos. Acum are o cordeluta trecuta pe sub coarne, cu finalitate ortopedica, dar, nu stiu, zau…
Am simtit venirea Domnului printre noi, pe oriunde am fost: la Batalha, la Alcobaça, la Óvidos. In dulceata primaverii si in zambetul ospitalier al oamenilor. In uleiul de masline, in painisoarele proaspete si-n vin. In originalitatea – eufemistic vorbind – a ghidei noastre de o zi, de la Lisabona. O chema Maria Graziosa, parea (cu siguranta era) o profesoara iesita la pensie si ne-a calauzit o dimineata intreaga pe strazile intortocheate, stramte, abrupte, din cartierul vechi. Ca sa nu ne piarda, de la monumentul Marinarului Portughez si pana la Convento de los Jerónimos, mergea ridicand ca pe un steag, o floare a soarelui uriasa, de plus, verde si cu petale portocalii. M-am tinut dupa floare cu sfintenie, recunoscand ca a fost foarte, foarte utila in puhoiul de japonezi si americani, jertfiti cu totii Zeului Moloh al Turismului. Vorbea o spaniola dulce si respectuoasa, mandra ca o poate practica cu noi, ca ne dezvaluie ca unor copii veniti in excursie, minunile orasului sau. Obrigada.
In ajunul plecarii, am cunoscut un grup de peregrini spanioli care venisera calare din Cáceres, Extremadura, cam vreo cinci sute de kilometri, sa se roage la Maica Domnului: “avem pacate multe grele si nu ni le poate ierta decat pe un an” glumea unul dintre carutasi, cu ochii stralucind de credinta. Mantia Fecioarei i-a cuprins si pe ei, cu siguranta, asa cum s-a intins si catre grupurile de elevi seminaristi care treceau seara catre templu, recitand in grup, cu voce tare, “el Rosario”, dupa sfatul Sfintei Fecioare, impartasit celro trei ciobanei, acum o suta de ani. Aceiasi copii ce s-au bucurat zgomotos de rezultatul meciului dintre FC Barcelona si Real Madrid. Adolescenti pe mare. Poate ne-a ajuns si pe noi, sa ne mai usureze din pacatele cele nemarturisite si neiertate. Cine stie? Poate…
P. S. Un trecator îi arunca cersetorului de pomana: banutii nu-i nimeresc in pahar.
«Regele: Nici macar nu te-a privit.
Cersetorul: El plateste, nu trebuie sa se si uite la mine. Sunt un fel de semafor moral; ca si cum ai spune: “Rosu. Opreste-te”»
(Regele pescar)
Cine n-a trecut niciodata pe rosu sa ridice piatra.
