Nu exista nimic mai frumos si mai emotionant decat o femeie tanara si frumoasa cantand singura un tango – Ricardo Piglia
Faurarul nostru este gustarul lor. In emisfera sudica se bucura de ultima luna a verii. Noi inghetam pe-aici si pandim dupa perdea inserarea, doar o veni cu un minutel mai tarziu, iar ei… asculta muzica de tango si beau mate prin carciumioare atemporale, ca “Floarea-soarelui”, in care canta, pentru pacatele ei, Leana. Imi plac nepermis de mult tangourile argentiniene dintre cele doua razboaie. Bunica mea s-a indragostit lulea de un cantaret de tangouri si l-a luat de barbat, iar mie, acum, mi se strepezesc dintii. Imi place citatul lui Piglia, scriitor la moda, zic unii, noul Borges. Dar nu sunt de acord cu el, pana la capat. Eu zic asa, “ca nu exista nimic mai frumos si mai emotionant ca o femeie indragostita cantand singura un tango”. Nu trebuie sa fie tanara, nu trebuie sa fie frumoasa. Doar indragostita.
Se zareste luna Echinoctiului si a Mucenicilor, a Zapezii Mieilor, a Dochiei si a Martisorului. Daca te uiti bine, ii poti ghici viitorii pasi in crestele viscolite ale troienelor. Iti zic eu – si poti sa ma crezi – ca, din 18 februarie, incep sa se auda viorile primaverii incercandu-si corzile. Toate marile ceremonii au fost, mai intai, repetate “in papuci”. “Duamna” ingerului meu, Vladut (care m-a informat la telefon ca “a crescut si are patru ani jumate”) si-a inceput din octombrie repetitiile pentru Serbarea Pomului de Iarna. (A fost un mare succes!) Nici nu-si trag bine sufletelele marii actori, ca li se si indeasa in saculete, strofele pentru Ziua Mamei. Repetitia e mama succesului! Bunaoara, nu ma pot gandi la cum trebuie sa arate Angelina Jolie, nepieptanata si cu cana de cafea de la Starbucks, in mana, pronuntand ragusit “unu-doi, unu-doi” la microfonul unchiului Oscar.
La fel si cu anotimpurile. E ca la un schimb de tura: nu poate pleca unul pana nu vine celalalt. In dimineata zilei de 18 februarie, Iarna incepe sa-si stranga lucrurile. Azi, un ciorap gros de pe calorifer, maine, Strugurelul de la oglinda, poimaine, tigaia cu grasime de la Craciun.
Pe vremea cand aveam, in Spania, balcon cu randunici, pe data de 18 februarie, atarnam langa cuiburi un afis cu “BINE ATI VENIT! AICI VA ESTE CUIBUL! POFTITI!” Pofteau negresit, an de an, pana cand mana dusmanoasa a proprietaresei le-a distrus cuibul, nu cu coada de la matura, ci cu ciocanul. A tinut sa-mi spuna cat de tare era si ca nu se lasa spart cu una, cu doua. Noua chiriasa pretindea, chipurile, copertina, la balcon, ca la chioscurile de inghetata, ca sa nu-i arda soarele perdelele. Iar ticalosia ceia nu se putea instala daca nu se infigea chiar in inima cuiburilor noastre. Acum, se incalzesc si chiriasa si proprietareasa, in acelasi loc, dar asta nu e treaba noastra, Doamna, noi doar le-am spus ca aduce nenoroc sa distrugi cuiburile de randunele! …Le-am ademenit si la noua casa, dar nu le-a placut. A trebuit sa ne multumim cu un gugustiuc ragusit si cu trifoi rasarit printre tiglele de pe acoperis. Ba nu, mai vine si o mierla, dar sporadic.
Ani de-a randul, am vazut primele sclipiri ale primaverii intr-o caciula de astrahan care inainta incetisor, pe zapada, ca un bob de piper in sosul de smantana. De la balcon, vedeam mai intai, caciula. Apoi, paltonul cu gulerul ridicat à la Ingrid Bergman. La urma, ghetutele cu toc si cu siretele de piele. Trecea un anotimp pana ii auzeam pasii pe hol. Intra in casa in parfumul freziilor primite de ziua ei, intepenite in manusa minuscula cu care le tinuse la piept, sa nu le ninga. Miroase a iarna si a primavara, in acelasi timp. A fum si floare. Era 18 februarie. Si vedeam cum, in urma ei, primavara se prelingea usurel, pe sub usa.
P. S. Odata, Doamna, un poet cu har va scrie despre Intoarcerea Mamelor, acasa.
