Marius Mihalache: Relația dintre tată și băiat este una, este o relație deosebită, foarte frumoasă, dar relația dintre tată și fiică este cu totul și cu totul altceva. Sunt momente când mă emoționez doar uitându-mă la ea, momente în care nu știu cum să reacționez. La Lorin era mai simplu, știam cum să fac, de unde să iau problema și unde să o duc.
Îți aminteai de la tine, din copilăria ta, și asta te ajuta în relația cu băiatul?
Marius Mihalache: Nu, era o relație directă, perfect naturală, care venea pur și simplu fiind băiat. La fetițe este altfel. Sunt momente în care te simți copleșit. Când o vezi dezbrăcată, tu fiind bărbat, te gândești la ce poate păți… este foarte complicat ca tată de fată. Sunt lucruri pe care nu le-am simțit la Lorin.
Te-ai implicat în primele luni ale copiilor? Le-ai dat lapte cu biberonul, le-ai schimbat pampersul la amândoi?
Marius Mihalache: Da, sigur că da, și la Lorin, și la Emily. Sunt foarte implicat în creșterea copiilor pentru că mă simt extrem de responsabil și știu că o parte extrem de importantă din viața și din educația lor stă pe umerii mei. Este o altfel de responsabilitate decât cea a proiectelor muzicale pe care le am. Și acolo sunt responsabilități foarte mari, dar aici este cu totul și cu totul altfel.
L-ai implicat deja pe Lorin în trupă, cântă cu voi?
Marius Mihalache: Da, cântă cu mine de vreo doi ani și ceva, de la paisprezece, cincisprezece ani. Deja ia cursuri de jazz la New York și îl pregătesc pentru Berklee.
Cum te simți ca muzician și ca tată, în același timp?
Marius Mihalache: Pe scenă nici nu simt că este copilul meu. Sunt atât de riguros, încât nu mă bucur de anumite momente în care cântă, pentru că cer foarte mult de la el și mi se pare foarte normal să fie bun. Încerc să las sentimentele deoparte pentru că acesta nu este un hobby pentru noi. Este normal ca el să fie în vârf și acolo să stea, pentru că acolo s-a născut și acolo trebuie să fie. Îl dau jos de pe scenă dacă nu face față. Scena este foarte dură, trebuie să fii rechin pentru a supraviețui. Nu se fac concesii, nu se fac compromisuri.
Mi-a povestit Ara că nu v-a ieșit din prima cererea în căsătorie… Cum v-ați căsătorit, până la urmă?
Marius Mihalache: La noi totul vine spontan. Noi ne-am căsătorit cu doi prieteni de-ai noștri, cu o mamă, cu Emily și cu Lorin, aici, în București. Am făcut-o efectiv, nu am planificat nimic. Botezul lui Emily, la fel. Am luat câțiva prieteni, am făcut un grătar.
Deci nu ați avut nuntă fastuoasă…
Marius Mihalache: Deloc, chiar suntem împotriva acestor lucruri, împotrivă să ne exprimăm public. De aceea nici Emily nu a apărut nicăieri până acum.
Vă veți întoarce în America sau veți rămâne aici?
Marius Mihalache: Ne întoarcem în America. Emily e născută acolo, Lorin o să intre la facultate acolo. Mai stăm până termină Lorin liceul, după care plecăm de tot în State. Dar acum nu cred că se mai pune problema de plecat definitiv. Spre exemplu, eu am stat vreo opt luni în Statele Unite, până s-a născut Emily, dar veneam acasă în fiecare lună pentru că aveam concerte. Nu ai cum să renunți la o viață și la un loc unde ai existat atâția ani.
Dar sunt lumi foarte diferite…
Marius Mihalache: Muzica este un limbaj comun. Dacă știi cum să o faci și dacă știi ce ar trebui să îi dai publicului, el te respectă peste tot pe unde ai fi. Eu sunt unul dintre artiștii care a cântat în toate colțurile lumii, din Brazilia în Japonia. Publicului trebuie să îi transmiți emoție. Dacă i-ai dat emoție, el reacționează. Printre ultimele concerte am cântat chiar în China și îmi făceam probleme gândindu-mă cât de diferită e cultura lor. A fost un succes fabulos, nu mă așteptam. Muzica pur și simplu o simți, îți place sau nu îți place.
Înveți în continuare în muzică? Mai sunt lucruri de învățat la nivelul tău?
Marius Mihalache: Tot timpul ai câte ceva de învățat, mai ales că muzica este într-o continuă mișcare și schimbare. Rămâi în urmă dacă nu ești adaptat la ceea ce se întâmplă în lume. Având o bază foarte solidă este mult mai ușor să înveți anumite lucruri, pentru că le înțelegi din zbor, nu trebuie să stai ore întregi și cu cărțile în mână.
Ai studiat în București sau în străinătate?
Marius Mihalache: În București. Am făcut compoziție și mi-am luat licența pe pedagogie muzicală. Lorin insistă foarte mult să fac și eu muzică de film la Berklee în America…
Dar în relația ta de cuplu înveți?
Marius Mihalache: Toate relațiile mele au venit de la sine. Nu cred că trebuie să forțezi anumite lucruri, nu cred că trebuie să îți faci un plan. A lucra cu sentimentele omului trebuie să vină de la sine. Totul este perfect atât timp cât avem ce să ne spunem unul celuilalt. Nimeni nu își dorește să vină acea clipă în care nu mai avem ce să ne spunem, dar dacă va veni, va veni, și cu asta, basta.
Dar se spune că dacă suntem atenți și învățăm, putem să facem în așa fel, încât clipa aceea să nu vină niciodată.
Marius Mihalache: Se spune, dar dacă vrea să vină, vine. Oricât ai vrea și oricât ai încerca, când este să vină clipa aceea, vine și te lovește. Ea poate fi la orice pas, dar această trădare a iubirii vine pe un fond în care ceva este în neregulă într-un cuplu, rămâne ceva gol acolo și ai impresia că o altă persoană îți poate umple acel gol. Acestea sunt momentele în care deraiezi. Deocamdată nu se pune cazul la noi. Totul este perfect în acest moment. Ne simțim bine, simțim că ne completăm unul pe celălalt, avem planuri comune, drumuri comune. Clipele acelea nu depind nici de copil. Am avut copil într-o relație și nu m-a legat în niciun fel, dar tocmai din acest motiv am renunțat, pentru că am simțit că drumurile noastre au luat-o stânga, dreapta. Decât să trăim într-o minciună sau copilul nostru să trăiască într-o minciună și să creadă că așa sunt cuplurile, mai bine să știe adevărul și să trăiască într-o relație normală și el.
Ești mai înțelept azi decât atunci?
Marius Mihalache: Nu știu dacă mai înțelept. Anii care au trecut peste noi, peste fiecare, cred că au lăsat ceva. Singurele lucruri pe care le am în plus față de acum douăzeci de ani sunt responsabilitățile pe care le am vizavi de copiii mei. Te schimbă radical când știi că viața cuiva ține de tine. În rest, nu sunt foarte diferit. Noi ne cunoaștem de foarte mult și cam aceleași concepții le aveam și atunci. Așa cum nici la douăzeci de ani nu acceptam să stau cu cineva pentru că trebuie, nici acum, la patruzeci de ani, nu accept.
Asta poate ține și de firea ta de artist.
Marius Mihalache: Nu mai poți exista în artă dacă trăiești un disconfort. Suferința este bună pentru artiști, este creativă. Dar dacă ai un disconfort, îmbătrânești. Am trecut prin asta și nu puteam să fac absolut nimic, mă simțeam bătrân. Așteptam să vină moartea și gata. Și aveam 27 sau 28 de ani. Totul este blocat în tine. Noi nu alergăm după bani, alergăm după acel clic care să te facă să vibrezi. Muzica este de fapt o vibrație.
A fi artist este o șansă în plus să fii mai fericit în această viață?
Marius Mihalache: Întâi trebuie să vedem ce înseamnă fericirea. Să fii artist nu este meritul tău. Artistul este o creație a lui Dumnezeu, iar arta nu îți aparține ție. Arta nu este matematică. Vorbim de artiști, nu de muzicieni sau funcționari. Vorbim de acel om care scoate un singur sunet și te-a pătruns din vârful degetelor de la picioare până la firul de păr. Nu poți să explici acel moment, acea transmisie. Nici artistul nu poate să îți explice cum ți-a dat-o, nici tu ca public de ce ai simțit așa. Eu cred că este cuvântul lui Dumnezeu. Am momente, puține, nu foarte multe, când nu îmi explic anumite lucruri. Se fac schimburi de energie senzaționale. Simt cum publicul se încarcă, simt cum este copleșit. Mulți rămân fără cuvinte și nu poți să explici așa ceva. Aceasta este arta, și ea nu ne aparține nouă, ea îi aparține lui Dumnezeu. Desigur, fericirea constă și în multe alte lucruri în afară de scenă. Frumos ar fi să fii cu capul în nori pe scenă și cu picioarele pe pământ când cobori de pe scenă. Fericirea depinde de fiecare, de unde și-o ia. Poți să ți-o iei din zâmbetul unui copil, din natură.
Tu de unde îți iei fericirea?
Marius Mihalache: În primul rând de pe scenă, acolo se întâmplă lucruri magice. După aceea, apar oameni importanți în viața ta a căror fericire este și a ta. Te lupți să îi faci pe ei fericiți tot pentru a fi tu fericit. Este o formă de egoism foarte puternică. Iubirea este o formă de egoism pentru mine, poate chiar definiția egoismului. Pentru că mă simt eu bine, de aceea te iubesc, dar când nu mă mai simt eu bine nu te mai iubesc. Dacă nu mai iubești pe cineva, nu mai faci nimic pentru el, îl și alungi din viața ta…
LORIN: M-am bucurat foarte mult când am auzit că voi avea o surioară
Are 17 ani și este elev la Liceul Cronos. Studiază muzica de la patru ani și știe că muzica este, cu siguranță, marea lui pasiune. A început cu pianul, la Liceul de Muzică George Enescu, apoi, după ce și-a văzut tatăl într-un concert cu Ovidiu Lipan Ţăndărică a fost vrăjit de energia lui Țăndărică și i-a spus tatălui că și-a dat seama ce vrea să facă mai departe. Peste o săptămână, Marius i-a luat un set de tobe şi a început să studieze. Și chiar dacă studiul a însemnat și câte patru, cinci ore pe zi, nu i-a fost greu niciodată, pentru că i-a plăcut enorm.
Acum, se pregătește intens pentru intrarea la Berklee, unde își dorește să aibă notă maximă la admitere și bursă întreagă, așa că învață cu mare seriozitate. A făcut deja cursuri speciale de muzică în America și a rămas uimit de cât de eficient este învățământul acolo. Totul i s-a părut mult mai practic, mai frumos, mai ușor de înțeles căci, spune Lorin „are logică ce spune profesorul şi predă foarte uşor”.
Pe Emily a primit-o cu mare bucurie, ca pe o soră mult așteptată, căci el și-a dorit frați sau surori dintotdeauna, iar acum e foarte fericit să se joace cu ea, să o plimbe cu căruciorul sau s-o urce pe căluț. „M-am bucurat foarte mult când am auzit că voi avea o surioară. Am sunat-o imediat pe Ara să o felicit, iar ea a început să plângă de emoție. A fost frumos”, își amintește Lorin.
Prietenă nu are, dar a avut și recunoaște și că a suferit, puțin, din iubire, când îi plăcea o fată care, în schimb, nu-l plăcea. Dar deocamdată se concentrează pe studiu, căci între lucrurile pe care el le consideră cele mai importante în viață, după familie, pe care o așază pe primul loc, își dorește să termine cu brio facultatea la Berklee. „Pe viitor poate voi face o trupă în America sau voi intra director la o şcoală. În orice caz, în America îmi văd viitorul, în Los Angeles, California, poate New York”, spune Lorin încrezător și dornic să ducă mai departe marea aventură, viața…
Pagini: 1 2
Sunteti superbi!