Cannes 2010, palmaresul de exceptie al unei selectii discutabile

 

Tresareai doar parcurgand cotoarele: uite si Oliveira, uite si Frears, e si ultimul Godard, da’ Innaritu si Ioselliani, Kiarostami si Kitani, cate nu-ti spun, iti iau ochii si Nikita Mihalkov, si Ridley Scott. Si dupa aceea incepi sa le parcurgi: Godard e un moft, de ce l-or fi selectionat, ca sa-l faca de ras? Da las’ca vine el Oliver Stone! Si cand vine, pleci cu gura amara, te asteptai la mai mult. Dar nu te-ai invatat minte, si-l primesti, cu rasuflarea taiata, pe Betrand Tavernier, in anuntatul sau film istoric din vremea Noptii Sfantului Bartholomeu. Si cand vezi cat de academica si frigida e superproductia, rasuflarea chiar te lasa, ca si la Robinul padurilor lui Scott (Walter sau Ridley).  Tot timpul mai astepti cate ceva, pana pe la ultimele titluri, cand intelegi, melodramatic, ca sperantele tale de adolescent s-au spulberat, si te intrebi pe unde va scoate juriul camasa, daca are de construit un top pe un asemenea teren alunecos. Exagerez un pic fiindca, mai ales in ultimele zile ale festivalului, cateva filme deosebite s-au desprins de mediocritatea plutonului si, pana la urma, pe cat de slab a fost ansamblul, cu atat am resimtit mai tulburator exceptiile, la care juriul a fost fara repros de sensibil. Adevarata peformanta, Tim Burton si juratii sai au inscris-o, li s-ar fi cuvenit si lor macar o “palma” de aur.

Sa incepem cu Palme d’Orul lui Apichatpong Weerasehakul. Thailandezul ne era cunoscut din 2004 cand, tot la Cannes, fusese  gratulat cu Premiul Juriului pentru  Tropical Malady memorabil pe secvente dar incoerent dramaturgic. Ei bine, noul sau film intitulat Unchiul Boonmee care-si aminteste de vietile sale anterioare a provocat reactii contradictorii. Dupa vreo jumatate de ora de proiectie pentru presa, cand la rampa au defilat maimute-fantome, au fost critici care au parasit sala, dar finalul s-a terminat in trei salve de ovatii. Marturisesc rusinat ca am fost si eu printre cei, la un moment dat, atrasi magnetic sa ia covorul rosu in directie inversa, la vale, dar ceva m-a impins in scaun, cred ca originalitatea stupefianta a propunerilor cineastului. Juriul a fost impresionat, dupa propria sa motivare, de “modalitatea de a trata unul dintre cele mai misterioase domenii, moartea, si ce e dincolo de ea”, dar Weerasehakul  multumeste cu o veselie joviala “fantomelor si spiritelor din  tara sa, fara de care filmul sau nu s-ar fi putut face!…”

Teza de la care pleaca povestea e ca fiecare dintre noi, spectatorii, si-a trait alte vieti anterioare, si nu neaparat ca bipezi ci reincarnati si ca animale, ba chiar ca plante. Muribund, nenea Bonmee bajbaie dupa locul celei dintai nasteri, si se dezmeticeste in uterul de calcar al unei grote, una dintre experientele sale trecute existentiale fiind, candva, o printesa posedata violent de un peste-pisica caruia a avut imprudenta sa i se incredinteze. Permeabilitatea nivelelor de realitate si concordanta lor este principiul poetic acestui film fantastic caruia i te incredintezi ca imprudenta printesa, pana ce ajungi sa te simti tu insuti posedat. De altfel autorul insusi construieste o asociere singulara intre cinema si reincarnare, ecranul fiind inteles ca posibilitatea moderna de a crea vieti si lumi paralele.

Asa ca suflul Palme-d’Orului s-a simtit puternic  abia in seara premierei thailandeze. La filmul lui Xavier Beauvois Des hommes et des dieux, istorie a unui grup de monahi catolici care-si sacrifica viata misiunii de a propovadui pacea in viesparul Algeriei rasculate, am vibrat mai moderat. Reproducerea cazului mi-a parut cam expozitiva, desi servita de o impecabila corala actoriceasca. Juriul ecumenic, care l-a premiat si el, a pretuit respectul fata de Islam marturisit de prelatii catolici. Asa sa fie! Dar Premiul de scenariu acordat coreeanului Lee Chang-Dong pentru Poetry, e cum nu se poate mai potrivit. Filmulmi s-a parut fermecator de traznit: o bunicuta amenintata de maladia Alzhaimer se inscrie la cursul de poezie al casei de cultura din cartier. Excentrica si curioasa ea accepta sa incerce, pentru prima oara in viata, sa scrie un poem si-o urmarim in cautarea clipei salvatoare de inspiratie, vazand pentru prima oara lumea intr-o alta lumina.

Daca Premiul juriului acordat ciadeanului Mahamat-Saleh Haroun pentru Un homme qui crie mi-a parut complezent, tinand sa ridice, pentru prima oara, lumea africana pe podiumul laureatilor, premiul de regie acordat lui Mathieu Amalric e la locul sau. In filmul sau Tournée, el urmareste o trupa de americance flasce care se consuma, complexate dar pline de fantezie in spectacolele lor de strip-tease, lipsite de nuri. Ori, in viziunea lui Amalric, care e si protagonist al filmului, histrionismul si imaginea ratarii sunt sfasietoare si pline de poezie. Impecabile au fost si premiile de interpretare. Juliette Binoche, pare-se, de ceva vreme, muza iranianului Abbas Kiarostami, a oferit, in Copie conforme, un recital al amplului ei diapazon dramatic. Premiul celei mai bune aparitii masculine a fost impartit intre spaniolul Javier Bardem, macho-ul reprezentativ hispanic devenit imagine a suferintei unui muribund in Biutiful, (deAlejandro Gonzales Inarritu) si chipesul italian Elio Germano, din La nostra vita al lui Daniele Luchetti (film care constituie si prilej al evolutiei in roluri de seama pentru doi romani, debutantul Marius Ignat si Alina Berzumteanu, cunoscuta din Moartea domnului Lazarescu).  

Ajunsi la acest subiect cititorul ne poate intreba cu justificare: “Si “valul” nostru romanesc ce-a facut la Cannes?” Am auzit ca un crainic de la jurnalul TVR ar fi exclamat patetic: “Sperantele noastre s-au naruit!” As vrea sa subliniez ca niciodata, de cand e Cannesul Cannes, cinematografia romana n-a fost mai bine reprezentata. Am avut trei filme in selectia oficiala, am defilat cu una dintre cele mai numeroase delegatii, salile la spectacolele cu productiile noastre au constituit unul dintre centrele de atractie ale festivalului (desi concurenta a fost mai acerba ca oricand pe Croazeta). Ce ne-am mai fi putut dori? Premii? “Premiul” a fost ca filmele au fost intens discutate si bine notate in presa, au facut fani, au fost deja arvunite pentru difuzarea in retelele cinematografice occidentale, dovada ca “valul” continua, nu e inca sleit, fiind si faptul ca marile festivaluri ale lumii se bat pentru a avea, in repertoriu, un nou film romanesc.