Căsnicie, nori şi soare

de

„Noi am avut o căsnicie fericită, dar…”, astfel şi-a început confesiunea vecina mea octogenară, rămasă văduvă de curând, care m-a invitat la o ceaşcă cu ceai de iasomie şi delicioase prăjituri de casă, într-o răcoroasă după-amiază de vară târzie, pe terasa primitoare a casei ei albe, cu muşcate roşii la fereastră, o casă pierdută parcă în mijlocul unei vegetaţii luxuriante. Se vedea că simte nevoia să rememoreze o dată cu mine suişuirile şi coborâşurile căsniciei sale îndelungate, depre care cei din jur spuneau că a fost una extrem de fericită. Avea în mâna-i tremurândă o fotografie alb-negru, în care se zăreau două chipuri de oameni tineri, în ziua nunţii, probabil, o fotografie pe care parcă o mângâia cu privirea. În timp ce depăna amintiri din timpul îndelungatei sale căsnicii, lacrimile i se rostogoleau pe obrazu-i brăzdat de timp şi de întristare.

Auzind acel „dar”, mi-am dat seama că nu voi asculta o confesiune romanţată şi aşa a fost. Recunosc, am fost surprinsă când mi-a mărturisit că nu s-a căsătorit „de tânără”, aşa cum era obiceiul acelor timpuri, ci la treizeci de ani. „Eram considerată deja o fată bătrână. Se făceau adesea glume pe seama mea, dar nu-mi păsa. Aveam atâtea exemple de căsnicii ratate în jur, aşa că nu mă grăbeam deloc la măritiş, cum şi-ar fi dorit părinţii mei şi, mai ales, binevoitoarele rude. A venit şi al meu, mai târziu, e adevărat, dar mai bine mai tâziu decât niciodată”, mi-a spus, şi un zâmbet ghiduş i-a luminat pentru o clipă chipul. A tăcut apoi mai multe minute în şir, privind fix în dreapta, ca şi cum el este acolo, martor tăcut al acestei confesiuni, iar eu n-am îndrăznit să o (îi) tulbur.

La un moment dat, meticuloasă, a pus fotografia la loc într-un album de piele neagră cu ciucuri roşii, cum se fabricau odinioară şi, sorbind nervos din ceaiul aburind, mi-a spus că, deşi nu trecuse decât o lună de la nuntă, s-au certat destul de aprig. Nu din cauza ei, nu din cauza lui, ci din cauza rudelor care pur şi simplu îi bombardau cu sfaturi despre căsnicia ideală sau despre cine ar fi trebuit să ţină banii în casă. Nu mi-a dat foarte multe detalii despre această ceartă, însă mi-a spus că a fost o lecţie pentru amândoi, o lecţie din care au învăţat că nu trebuie să le mai permită celor din jur să intervină prea mult în căsnicia lor.

„Am fost săraci, mai mult de jumătate din căsnicia noastră. Ne-am dorit tare mult să ne construim o casă, un cămin al nostru, fără sprijinul celorlaţi. Părinţii lui…nu mai erau de mult timp, iar ai mei erau bătrâni şi bolnavi, aveau nevoie de ajutor, nu de cineva care să le spună mai dă-mi şi mie din nimicul tău. Au fost atât de multe zile în care zâmbeam, deşi doream să plâng, zile în care a trebuit să strâng din dinţi, să sufăr, să îndur sărăcia cu fruntea sus, fără să mă umilesc în faţa celor care de abia aşteptau să întind mâna şi să cer. Aveam de unde să cer, aveam rude înstărite, dar nu am vrut – aşa cum ţi-am spus – să le mai permit să îmi tulbure armonia din familie. Eu cred că am procedat corect, chiar dacă mi s-a reproşat adesea că am fost prea orgolioasă”. M-a privit fix, hotărât, ca şi cum mi-ar fi spus „ia aminte!”, ca şi cum trebuia să înţeleg ca acum nu mai povesteşte, ci îmi dă sfaturi. Din tonul vocii ei îmi dădeam seama că nu regretă nicio decizie pe care a luat-o atunci şi că, dacă ar fi să dea timpul înapoi, ar proceda la fel, fără nicio ezitare.

Când a început să-mi povestească despre unicul lor copil, o fată, plecată acum peste hotare, mult prea departe, vocea i-a devenit deodată blândă, încărcată de duioşie, însă ochii, ochii ei blajini s-au umplut iar de lacrimi amare. „Are familia ei, grijile ei, nu putea să lase totul baltă şi să vină la înmormântare!”, a încercat ea vizibil stânjenită să-şi scuze fiica pe care nu o mai văzuse în carne şi oase de mai bine de zece ani. S-a ridicat apoi brusc, spunând că trebuie să-şi ia din casă un şal, pentru că simte că o cuprinde frigul, dar, de fapt, nu voia să o surprind în această ipostază. Mi-am dat seama că obosise, aşa că am încercat să scurtez vizita mea acolo, spunându-i că voi reveni într-o altă zi, când vremea ne va permite să stăm mai mult pe terasă. A fost de acord, însă, în timp ce mă conducea spre poarta ruginită, parcă dintr-o altă epocă, a simţit nevoia să completeze fraza rămasă neterminată: „Căsnicia ideală? Nu cred că există aşa ceva, draga mea! Eu am avut o căsnicie fericită, dar… nimic nu a venit de la sine. Am fost doi oameni maturi, responsabili – aveam peste treizeci de ani – care am privit în aceeaşi direcţie, care am vrut să ne continuăm drumul împreună, nu să o apucăm pe căi diferite, la prima intersecţie, la primul obstacol din viaţa noastră. O căsnicie înseamnă să intuieşti când e cazul să alungi norii, furtuna, ca să poată să apară din nou soarele. Azi renunţi tu la orgolii, mâine renunţă el la mândria deşartă, azi lupţi tu, mâine, când tu ai obosit, luptă el, azi eşti tu cea responsabilă, mâine este datoria lui să fie responsabil, însă niciodată nu trebuie să uitaţi că amândoi trebuie să iubiţi, să iubiţi, în acelaşi timp, la fel de intens, de profund”.

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *