fbpx

Cine-am fost și ce-am ajuns! – de Manu Pencea

de

Să fii ”chiu” mai mult decât ”vai”, să privești mai mult decât să vezi, să asculți mai mult decât s-auzi este o meserie. De a visa.

Flash 1. Acasă.

“Dragi telespectatori, bună seara! Începem Albumul Duminical cu un șlagăr interpretat de … !”. Ca la televizor, cocoțată pe un fotoliu, picior peste picior, și mână peste mână, cu glastra în dreapta, îmi lățeam dintr-un cercel într-altul zâmbetul ”oglindogenic”. Apoi, o luam la goană spre grădină să prind de coadă momentul artistic anunțat. Băgată între două crăci de cais, îmi căscam corzile în văzduh, în sunete care alungau ultimul graur din pom. Ce să-i ceri simț artistic unui grrrrraur? Mă aplecam romantic pe sub pom, dădeam cu brațul lent o ramură și cântam mergând încetișor prin gazonul de ceapă, cu degetele frânte la piept, după dragostea pierdută. Nu era un drum fără sens, la a treia strofă atingeam trandafirul din televizor, adică mă aplecam, cu dragoste, spre ciuful de ceapă și îi adulmecam aroma, cu sinusurile desfundate pe deplin. Când am simțit că orele mele de canto organic au dat roade, mi-am hărțuit bunicii să mă asculte, le-am smuls ropote de aplauze până într-o zi. A fost ziua în care mamaia s-a apropiat și mi-a șoptit în urechea-mi muzicală: ”Dă dosul în grădină, ne mânâncă graurii cireșele, cântă-le, mămăică, ceva!”.

Flash 2. Tabără.

Cântam ”Suntem aici, tabără dragă”, copii, profesori, aliniați solemn în careul taberei anilor ‘80. Bonus, eu ridicam steagul albastru pe o prăjină. Cum era un cântec cu multe strofe, deci și cu multe refrene agățate, m-am gândit să manevrez sârmele ritmat în dansul steagului fericit. Urca nițel la strofă, după care plonja în viteză, la refren, înapoi. Ca arcușul pe struna de vioară. Sus – jos, sus – jos. Dădusem viață steagului, toți deveniseră niște cățeluși de pluș dintr-aceia de mașină, care dau din cap într-un „da” alert. Mă aprobau infinit până când directorul taberei s-a apropiat de mine să mă-ntrebe dacă nu cumva eu lustruiesc sârma. I-am demonstrat vigilent, dintr-o smucitură, că am nerv și am ejectat steagul în văzduh ca la ciocanele de bâlci. La penultima strofă, apare infirmiera taberei și îmi face semn să o urmez. Mândră de originalitatea mea, părăsesc ca o capră careul și zbor la cabinet. Îmi pune mâna părintește pe cap și îmi zice: ” Ia să vedem dacă ai, și tu, păduchi”.

Flash 3 Dunăre.

Puseele adolescenței cerșeau recunoaștere masculină, dar cum eram o Lizucă fără Patrocle, când fetele erau aruncate în apă de băieți, eu rămâneam pe plajă din inerție și serioasă, din același motiv. Nu avusesem nici măcar ocazia să-i refuz, să-i beștelesc. Așa că trebuia să găsesc ceva formidabil de căscat gura, dacă nu ochii, iar o cracă de stejar aplecată peste apă mi-a dat ocazia afirmării. M-am urcat și am sărit în sus, de parcă scopul era catapultarea în văzduh și nu plonjatul în apă. Am străpuns apa, de toate privirile se întorseseră unisex spre mine. Am luat Dunărea la braț și înotam cu ochii bucurați de două țări. M-am întors la mal, mândră de saltul meu arboricol. Nu mă aruncase nimeni în Dunăre, dar eu sărisem din copac. Pfff, unică, irepetabilă, inconfundabilă.

RESTART

Am vrut să fac teatru, dar Limita a spus că e stabil să fac Litere, unde am repertorizat ca un arhivist prefixe, sufixe, desinențe și absențe. Adevărata curiozitate mi-a fost Grozăveștiul unde Eliade, Ionescu, Cărtărescu alergau între coperți de la o cameră la alta. Dar Limita îmi zicea să știu și pe ce pod a trecut Sorel, în ”Roșu și negru”, care mă fascinase la 13 ani, nu la 20. Mi-a plăcut să aflu limba vie a asfaltului din Paris, dar Limita zicea să aflu franceza veche, așa, un fel de letopisețe cu miros de mucegai. Era clar că nu aveam genă de științifică. Am crezut că ies creativă din școală și am ieșit o contabilă cu liste învățate, imposibil de neuitat. Când mi-au sfârâit călcăiele după un băiat, Limita a răcnit să nu zic eu prima, și a rămas Niciodată. Așa am tot bănănăit printre Limite, liniștită, dar fără zvâcul din copacul de la Dunăre, pentru convenție care nu înseamnă convenabil.

Limitele nu schimbă identitatea, doar emoția, starea, așa cum același bulevard ce o zbughește de la Piața Victoriei se cheamă Iancu de Hunedoara, devine Ștefan cel Mare, apoi Mihai Bravu, Văcărești sau Olteniței. Este vorba de același drum, indiferent de cum îl numesc alții. Când îți pică fisa că singura Limită a vieții tale ești doar tu, dai un restart ca apucata la toate scenariile rămase visuri, pentru că ai înțeles că nu e târziu să arunci umbrela în ploaie, să te descalți și să sari, în draci, într-un lac, să chiui, să ai fluturi în stomac, nu doar albine acrite de platitudine. Aș face altfel?! Foarte ”da”, pentru că meseria de a visa se joacă la scenă deschisă. Gong!

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.