fbpx

Crima din iubire

de

Bare de otel, sarma ghimpata, acces limitat, program de fier si, cea mai afurisita dintre pedepse: privare oficiala de libertate. Penitenciarul de femei de la Targsor… Nu mai pun la socoteala colcaiala interna, bataile si chiar omorurile de prin celule, vaietaturile anonime in noapte, furturile, violurile (da, violurile intre femei…), conflictele iscate din te miri ce. O data ce judecatorul a pus punct dupa sentinta, el pleaca in pauza de pranz, iar viata condamnatei se reduce la un pluton de gratii lugubre, la iahnia de la ora 6.00 seara si ceaiul cu bromura de la 6.00 dimineata. In rest, violenta si asteptare. Nebuneasca, incrancenata asteptare. Un timp care nu mai trece, desi e tras cu forcepsul si ocarat asiduu.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Credeam ca a ucide din dragoste e acelasi lucru cu a ucide din gelozie. Crima din iubire o vedeam doar ca pe o lovitura pasionala, dementa, fierbinte, pe cat de penala, pe atat de cinematografica. Am aflat la Targsor ca o crima din dragoste nu are neaparat legatura cu razbunarea, ci poate fi remorca unei prostii si-a unei slabiciuni incontrolabile. sunt femei care, atunci cand se indragostesc, devin roabele situatiei. Sclavia e autoimpusa si poate dura ani de zile. Femeia nu renunta la privilegiul de a fi servitoarea unui diavol de barbat, daca el ii domina mintea, simturile, inima.

Targsor este singurul penitenciar de femei din România. Am umblat – jumatate induiosata, jumatate ingrozita – printre cele 500 de detinute si am dat peste doua femei cu povesti interesante, socante, rascolitoare. Amandoua sunt atat de fragede, ca ti le inchipui chicotind si fumand cu colegii pe holurile vreunei facultati, in nici un caz zavorate in camere ticsite cu infractoare. Totusi, au delicte cenusii la activ si condamnari pe masura.

Dupa 9 ani de puscarie, Camelia afiseaza acceptare si impacare. Plapanda, finuta, vorbeste ca din carte, cursiv, logic, aproape elaborat. „Nu am stiut sa fac diferenta intre iubire si obsesie. Eram foarte posesiva, iar el a pus stapanire pe sufletul meu“, spune ea. „Cand am ajuns aici, am avut o depresie. Ii invinuiam pe toti pentru ceea ce mi se intamplase, numai pe mine nu. Eram furioasa, violenta chiar, ca mi se parea nedrept. Apoi am inceput sa ma invinovatesc si pe mine, si pe el. Eu il cunosteam, eu puteam sa-l linistesc, pentru ca stiam cum sa-l iau chiar si atunci cand era nervos. Mi-am dat seama ca vina e doar a mea. Ca daca nu mi-ar fi placut anturajul lui…“


Iubirea vietii mele a omorat doi oameni…

A crescut intr-o familie marcata de conceptii rigide si cand, in preajma majoratului, a pornit-o pe drumul propriu, s-a lasat, pe parcurs, ademenita de tentatiile vietii impachetate in folie sclipicioasa si legate atent cu fundita roz. Camelia nu leaga doua vorbe fara sa-i dardaie usor barbia si fara sa-si balaceasca ochii in lacrimi. Sta totusi implantata in scaun, cu spatele drept, si asorteaza propriile cuvinte cu aprobari certe, dand repetat din cap, incercand parca sa se convinga singura de cele spuse.

„M-am indragostit, asta s-a intamplat… Iubirea vietii mele a fost un tip deosebit. Ne-am intalnit jucand la ruleta si stiti cum sunt barbatii… Avea o statura atletica, niste ochi foarte patrunzatori si negri, stia sa se poarte finut, era gentil, m-a cucerit. Nu neaparat de la prima vedere. Mi-a dat intalnire, am iesit in oras. A fost totul foarte frumos vreun an si doua luni.

Cred ca a stiut sa umble tare bine la sufletul meu. N-a fost prima iubire, dar el a depasit orice limita a iubirii. Eram geloasa, il sunam cand plecam in delegatii sa vad unde e si ce face si daca nu-mi raspundea sau o facea cu intarziere, deja ma lua cu transpiratii, cu dureri de cap. Costel era foarte atragator si femeile se uitau tot timpul dupa el.

Cand a iesit din armata ne-am mutat impreuna, intr-o garsoniera. A inceput sa-mi spuna ca el are nevoie de spatiu, ca nu putea sa-si invite toti prietenii intr-o singura camera. A zis ca o sa rezolve el situatia, dar in nici un caz nu m-am gandit la vreun mod ilegal de a face rost de bani. Mai tarziu am aflat ca deja facuse doua spargeri de locuinte.

Destul de brusc am intrat in mediul lui. Am continuat si eu cu ei. N-am putut sa-l las singur. Ma gandeam ca daca sunt de-a lor, pot apoi sa-i pun conditii lui sa se lase, sa ma asculte pe mine, sa renunte pentru mine. Nu s-a intamplat asa. Stiam ca gresim, stiam ca e grav ce facem. Dar simteam nevoia sa fiu tot timpul langa el, indiferent ce facea. Il iubeam.“

Au murit?…

N-au murit?…

Nu stiam nimic…

Intr-o duminica, s-au dus in vizita la niste amici, care au stat in America vreo 10-12 ani. Ei ii promisesera lui Costel ca-i fac chemare acolo si ca ii trimit niste bunuri, din cate aflu, dar nu s-au tinut de cuvant.

„Au baut ceva vin si s-au luat la cearta din cauza asta. Apoi s-au batut si, de la bataie la dublu asasinat, n-a mai fost decat un pas…“, povesteste Camelia. „M-am invinovatit foarte tare ca n-am facut nimic atunci sa impiedic tragedia. Puteam sa aplanez oarecum conflictul, desi nu stiu cat de mult m-ar fi ascultat pe mine. Abia dupa ce am vazut ca-i imobilizeaza, m-am gandit ca se poate intampla ceva grav… Am vrut sa dau telefon undeva, nu stiu unde, cand am vazut ca se bat, dar m-am panicat… Mi-au zis sa le dau ceva cu care sa-i lege, sa nu mai tipe. Tipau toti, era un vacarm… Am pus mana pe niste cravate si fulare din sifonier si i le-am aruncat… I-au despartit pe cei doi, i-au pus in camere diferite. Ziceau ca daca nu se vad, nu se mai agita atat, nu se mai sperie… Dupa care Costel si prietenii lui au inceput sa scotoceasca prin casa dupa bani si bunuri. Nici macar nu mi-a trecut prin cap ca aveau sa-i omoare, noi veniseram doar in vizita… Au luat obiecte, bani, calculatorul. Unul iesise din camera cu sange pe el si a zis: „Au tacut!“ sau „I-am facut!“, nu mai stiu exact. Atunci mi-am dat seama ce se intamplase.

Eu si Costel am plecat la garsoniera noastra, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Am ajuns acasa si de mancat nu-mi aduc aminte sa fi mancat, de dormit nu-mi aduc aminte sa fi dormit. Am pus calculatorul pe masa. In oras n-am iesit, ca ne era frica… Nu stiam ce se va intampla. Au murit, n-au murit, nu stiam nimic… Imi aduc aminte ca atunci pentru prima data l-am vazut pe Costel speriat…

El intotdeauna era stapan pe el, chiar impunator. Cred ca si de-asta mi-a placut stilul lui… Dimineata a venit politia. E greu cand iti aduci aminte de asa ceva… Cu toate ca au trecut noua ani de atunci, e greu…“

Camelia a fost condamnata la 20 de ani de puscarie. A facut apel, pentru ca avocatii i-au promis o pedeapsa sub 15 ani, insa degeaba. In schimb a facut recurs si Procuratura, inghiontita de un delegat al Ambasadei Americii care a cerut rejudecarea cazului in SUA, deoarece victimele aveau si cetatenie americana, chipurile. Statul român a ramas pe pozitii, argumentand ca asasinatul a avut loc pe pamant românesc si faptuitorii sunt cetateni români.

„Atunci s-au strans si semnaturi pentru derogare de la lege, pentru condamnarea lor la moarte…“, spune cu tremur in glas Camelia. O intreb despre viitor si o simt clar incurcata. Imi balbaie ceva despre speranta ca va mai putea privi pur si simplu cerul, nu numai sa-l zareasca zgariat de sarma ghimpata. Imi spune despre eforturi de revansare in fata mamei imbolnavita grav la arestarea unicei fiice, despre cursurile de calculator de care s-a apucat si, cine stie, chiar inscrierea la o facultate de psihologie… Asta daca va iesi vreodata de-acolo…

„A fost o iubire unica si va ramane unica…“, spune fara rezerve, „chiar daca el nu mai exista, Dumnezeu sa-l odihneasca! Costel a murit anul trecut in penitenciarul Rahova, unde era inchis. S-a batut si a fost injunghiat. Nu-l mai judec numai pe el acum, nu-l mai invinovatesc, a fost si vina mea. Acum, Dumnezeu ma ajuta sa-mi accept conditia si s-o depasesc.“

Acum patru ani, Camelia a mai traversat o criza psihologica si singura solutie a fost intoarcerea catre religie. O ascultam si, riscand in sinea-mi o blasfemie, ma gandeam ca insasi iubirea ei dezlantuita i-a fost religie. Cultiva cu obstinatie amintirea aproape sacra a omului care i-a nenorocit viata. Dincolo de amarul acestui paradox, admir necontrolat obiectivitatea ei dramatica: are forta sa recunoasca, la nesfarsit, ca poarta pe omoplati mare parte din vina.

Condur de studenta in mlastina viciului

Povestea Cristinei graviteaza in jurul unei „nedreptati imense“, cel putin de asta vrea ea sa ma convinga. Gelozia s-a amestecat hidos cu obsesia si au mutilat o viata de fata. La 21 de ani, a inlocuit cluburile de noapte cu o celula deprimanta. Acum rumega silentios, ore intregi, zilnic, amintirea petrecerilor din studentie. Da, era studenta la o facultate cu miez promitator: Marketing si Management.

Cristina simte ca a dat de o fundatura noroioasa, din care nu-si face mari sperante ca va iesi zdravana. „Mai am 4 ani si 8 luni de stat, puteti spune ca nu e mult, dar aici fiecare zi e un chin“, spune cu ochii blocati in jos si glas lipsit de vlaga. Drama pe care o traieste pare decupata din periferiile tulburi ale New York-ului.

Ea – naiva si frumusica, el – cu 15 ani mai mare, cocotat intr-o functie inaltuta, indragostit de ea pana la obsesie. Lucrurile se rostogoleau fara dureri de cap, la inceput. „Mi-a fost drag…“, spune Cristina, apoi se contrazice duios: „Dar nu simteam nimic pentru el. Imi oferea foarte multe, tot ce-mi doream. La inceput am refuzat, ca mi se pareau ciudate gesturile lui, atentiile lui… L-am intrebat ce vrea de la mine, mi-a spus ca s-a indragostit. I-am spus ca nu eram pregatita pentru o relatie, aveam 18 ani. N-a zis nimic, dar s-a schimbat cand vedea ca tot il resping. Ma suna intr-una, daca ma vedea ca stau de vorba cu un barbat era peste masura de gelos. Odata, chiar a batut un baiat din cauza asta. Am ramas socata. Incerca sa-i indeparteze pe toti din jurul meu, voia sa fiu numai a lui.

Intr-o seara, cand am iesit dintr-un club, el probabil a pus o gasca sa ma urmareasca, asa ca niste barbati m-au luat pe sus si m-au dus cu masina, nici acum nu stiu exact unde, intr-un apartament. M-au batut si au incercat sa ma violeze, dar norocul meu a fost ca unul dintre ei ma cunostea, era prieten de familie. El m-a ajutat sa scap. Nu stiu cum am ajuns acasa. O saptamana n-am iesit nici din camera. Mi-a fost frica sa-l reclam, ca stiam ca are putere. El imi spusese: «Lasa ca ti-o fac eu tie odata si-odata!». Voia sa se razbune, dar nu m-am gandit niciodata ca se va ajunge aici.“

Nici ea n-a fost usa de biserica, recunoaste ca se droga „intr-o veselie“ de mai bine de un an. Cu prietenii, pe la petreceri, la Snagov, prin parcuri, pe unde nimereau si ei… Heroina si cocaina, nu orice farafastac…

„Am zis: «Ia sa vad si eu cum e sa te droghezi!» (Formula tipica, n.r.). Anturajul m-a imbiat. O prietena era sa moara de supradoza chiar in bratele mele. Asta m-a speriat foarte rau si m-a facut sa vreau sa ma las. Acum doi ani am incercat si, cu ajutorul parintilor mei, am reusit. M-am chinuit mult. Voiam apoi sa-mi reiau viata, sa fac un curs de contabilitate, orice, numai sa nu stau degeaba. Prietenii lui, colegii lui ma avertizau sa nu ies din casa…“

A bagat frica-n mine, nu mai am incredere in barbati!

„Dar la pranz, intr-o zi, m-am dus pana la un chiosc sa-mi iau niste suc si dulciuri si m-am intalnit cu un drogat pe de strada mea.

Mi-a cerut bani. Atat a insistat, ca i-am dat, dar nu voiam sa-i dau toti 500.000 pe care-i aveam. A zis ca se duce sa-i schimbe. Cand s-a intors cu restul, au navalit si din stanga si din dreapta niste oameni imbracati in civil… Mi-au pus pistolul la cap, m-au presat de perete, mi-au spus sa nu misc si tin minte ca unul mi-a bagat mana in buzunar si a scos o punguta plina de droguri. Mi-a zis: «Astea sunt ale tale!», apoi in drum spre politie, a facut la fel cu niste bani, vreo 2 milioane… Ne-au arestat si pe mine, si pe baiatul ala.

El, iubitul meu a pregatit asta, sunt sigura, a fost o inscenare… In momentele alea, am ramas socata. La politie, au fost scrise declaratii, eu semnam tot ce-mi dadeau, parca eram robot. Nu realizam ce se intampla cu mine. Totul a fost foarte repede. In trei saptamani, eram deja la Rahova. Am fost condamnata din prima. Nu corespundeau declaratiile, data, scrisul… Doi martori de-ai mei n-au fost primiti in instanta. Au respins si legea 116, pentru reducerea pedepsei. Nu mi s-a acordat nici o sansa.

Avocatii au luptat degeaba. Primul avocat pe care l-am avut i-a luat lui tata foarte multi bani, dar primea mai mult de la iubitul meu, sunt sigura. Al doilea mi-a spus ca a fost prea tarziu. Dovezile aduse de el au fost respinse.“

Am ascultat fara s-o tulbur cu intrebari capcana. „Nedreptatea“ scoasa la iveala de Cristina m-a pus pe ace mai mult pe mine decat pe ea. Ori s-a resemnat si-a dat peste ea o lehamite lunga si lata, ori a invatat foarte bine lectia unei „persecutii“ generale, etalata cu orice ocazie.

Spre deosebire de Camelia, care isi turna cu voluptate cenusa in cap si-n inima, Cristina ma spiona pe sub gene, ma privea abila si parea ca ma confunda cu un avocat care redeschidea un caz penal. Nu i-am taiat avantul, am lasat-o sa-si smotruiasca bine propria imagine si sa improaste acolo unde avea de improscat. La un moment dat, parea sigura ca ma convinge, cred ca spera ca am sa fac tapaj in presa, ca va iesi o telenovela publica si ca tara va cere eliberarea ei. N-a spus asta, dar era clar ca nutrea nadejdi…

Directoarea penitenciarului ma avertizase, de altfel, ca multe detinute isi ajusteaza povestea si, pana la urma, nu se stie precis cine rosteste adevarul nud. Indiferent de cat de mult a contribuit la propria nefericire, Cristina traverseaza o perioada zdrobitoare. Asta stiu. Si toate astea din iubire. Bolnava, schioapa, chioara, biata iubire…

„El continua si acum, sigur, sa faca rau altcuiva. Era obsedat, dar pentru el asta era dragoste. A bagat frica in mine, nu mai am incredere in alti barbati,  nu mai am incredere in mine, ca sa nu mai zic ca anii astia pierduti aici nu-i poti recupera vreodata…“
                                                
                                                                                                 Articol preluat din Revista Tango nr. 1 din mai 2005

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Reportaj

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.