Cristian Mandeal: Nu-mi mai doresc functii, vreau orchestre! Mi-e frica de tradare si imi doresc sa fiu iubit de artisti!

de

Dirijorul Cristian Mandeal este unul dintre cele mai apreciate nume ale universului muzical din Romania. Activitatea sa este aplaudata la nivel international, insa putini sunt cei care stiu cu adevarat ce s-a petrecut in sufletul sau atunci cand a ramas… un dirijor fara orchestra. Se dedica in continuare muzicii, dar nu-si mai doreste functii, pentru ca se teme de tradare. Isi doreste, insa, orchestre! Multe, mari, pe care sa le dirijeze spre succes!

Eveline Pauna: Va propun o calatorie in timp, pana la anii primelor amintiri muzicale…
CRISTIAN MANDEAL: Am inceput muzica la Sighisoara. Eu am trecut prin mai multe orase, impreuna cu parintii mei. Primele contacte cu muzica le-am avut in acel extraordinar oras care se cheama Sighisoara, oras medieval, astazi un bun UNESCO. Pe vremea aceea, exista in acest oras o atmosfera culturala cu totul deosebita, continand, inca, acea compozitie etnica cu o mare proportie de populatie germana, care astazi nu mai exista si care facea din Sighisoara un oras, nu doar medieval, ci un oras apusean. Desi avea mici dimensiuni, Sighisoara avea o viata culturala semnificativa pentru mine, ca mic copil. Ceea ce se petrecea in jurul meu m-a influentat foarte mult, pornind de la cele doua biserici cu orga din cetate, apoi de la lectiile mele particulare de pian, cu o fosta absolventa a Silviei Serbescu si cu atmosfera din familie. Tatal meu canta, el insusi, la pian. Canta bine si imi bucura serile cu cate o ora de cantat la pian din de toate: Mozart, Kuhlau, Chopin, Beethoven, lucrari care mi-au format un prototip sonor, ca sa-i spun asa, inca de cand eram mic. Apoi, ne-am mutat la Brasov si, incepand din clasa a VI-a, am inceput sa studiez la Scoala de Muzica, ulterior, la Liceul de Muzica si asa mai departe…
E.P.: Aveati vreo sansa sa urmati o alta profesie? Sa nu va atraga muzica?
CRISTIAN MANDEAL: O, da, multe sanse! Tatal meu, fiind medic, dorea din suflet ca eu sa-i urmez, lucru care nu i-a reusit! Au fost multe certuri in familie, cu multe crize, lacrimi, emotii revarsate, dar, in cele din urma, iata ca am izbandit si l-am facut pe tata nu doar sa renunte la gandul lui de a ma face medic, ci sa ma sprijine pentru muzica cu toata puterea pe care a avut-o. Odata resemnat ca nu-i voi urma, m-a ajutat cat a putut!
E.P.: In muzica sunteti o personalitate de geniu. In medicina ati fi fost la fel?
C.M..: Nu, sunt convins ca as fi fost foarte slab. Nu am vocatie de medic, imi face rau tot ceea ce este implicit acestei profesii. In general, mizeria fizica umana, boala, suferinta ma deprima. Nu stiu in ce masura as fi fost eu capabil sa ma autodepasesc si sa pot guverna o situatie de genul acesta, in care acest contact intre om si om trebuie sa fie perfect controlat din partea unui medic.
E.P.: Parintii dvs au trait sa vada succesele pe care le-ati avut de-a lungul timpului?
CRISTIAN MANDEAL: Parintii mei, din pacate, s-au stins inca de acum 20 de ani, i-am pierdut exact acum 20 de ani! Se implinesc in luna martie. Au murit la o saptamana unul dupa altul, asa incat am suferit un soc, pierzandu-i pe amandoi! Sunt inmormantati la Brasov, unde, dupa un periplu, ne-am intors la casa tatalui meu.
E.P.: V-a spus tata, vreodata, cat de mandru a fost de dvs?
CRISTIAN MANDEAL: O, da! Ei au vazut… Au apucat, bineinteles sa vada cate ceva din cate am facut! Amandoi veneau de cate ori aveam un concert la Bucuresti. Veneau doar pentru concert si se intorceau in aceeasi seara la Brasov si, uneori, chiar si la Cluj! Parcurgeau distantele acestea doar pentru ca sa ma vada pe mine.
E.P.: Le-ati dedicat ceva din creatia dvs?
CRISTIAN MANDEAL: Cred ca le-am dedicat toata existenta mea, pentru ca nu contenesc sa-mi aduc aminte de ei si sa-i port in suflet. Stiu ca, imediat dupa moartea lor, am avut niste concerte care s-au potrivit a avea un program adecvat cum ar fi „Stabat Mater” de Antonin Dvorak pe care l-am facut cu Orchestra Radio Baden-Baden Freibourg, din Germania. S-a nimerit sa fie exact asa, la o saptamana dupa moartea lor. Evident, asta a fost cat se poate de explicit, dedicata lor, dar si in alte multe, multe ocazii m-am gandit la ei…
E.P.: Ramanand in vremurile de altadata, dupa Liceul de Muzica a urmat un pas important in cariera dvs – Universitatea Nationala de Muzica, din Bucuresti, asa cum se numeste ea acum. Ati intrat primul, la admitere?
CRISTIAN MANDEAL: Nu. Primul am intrat la a doua facultate. Am fost 10 ani student. La prima facultate, la pian, am avut noroc ca am intrat, pur si simplu, pe la mijloc, pe undeva, insa nu am fost un pianist foarte rau. La prima facultate am avut un oarecare succes, dar imi dadeam seama ca nu este aceea calea. De fapt, niciodata nu am dorit sa fac asta. Eu imi doream sa fac dirijat inca din liceu, dar nu exista, pe vremea aceea, catedra de dirijat la Conservator. Astfel, am fost nevoit sa dau admiterea la pian si sa studiez 5 ani. Apoi, m-am inscris la un nou concurs de admitere, unde am intrat primul si am absolvit tot primul, pe tara. Am avut o astfel de cotatie, incat imi aduc aminte – pentru ca pe vremea aceea era sistemul de repartitie obligatorie dupa terminarea unei facultati, iar Ministerul Invatamantului nu avea un post adecvat pregatirii mele, cu doua facultati absolvite si sef de promotie, asa ca m-a „varsat” Ministerului Culturii, sa-mi gaseasca un post. Ministerul Culturii mi-a gasit un post foarte „adecvat”, cel de metodist la Casa de Cultura din Ramnicu Valcea. Norocul meu a fost ca nu a trebuit sa trec nici macar o zi pe acolo, pentru ca, cu un an inaintea repartitiei, dadusem deja concurs la Opera Romana din Bucuresti, cu prima mea meserie, cea de pianist si am intrat corepetitor. Asa ca, nu a fost o problema de schimbat repartitia pentru postul pe care functionam deja de un an.
E.P.: Sunt curioasa… stiu ca pianul este o a doua natura pentru dvs, dar, daca ar fi sa alegeti un alt instrument din orchestra, la ce alt instrument v-ati mai pricepe sa cantati?
CRISTIAN MANDEAL: Cred ca la vioara sau violoncel. La unul dintre instrumentele de coarde…

Sunt un dirijor de care se tine seama

E.P.: Cele mai mari intalniri din viata dvs ar fi cele de la Berlin, cu Hebert von Karajan si la München, cu Sergiu Celibidache, asa este?
CRISTIAN MANDEAL: Au mai fost si altele… Cred ca prima mea intalnire si cea mai mare a fost cea cu maestrul meu de dirijat, Constantin Bugeanu, personalitate despre care azi se vorbeste mult prea putin si care a dat culturii romanesti tot ceea ce inseamna dirijatul din ziua de astazi. Toti am trecut pe la maestrul Bugeanu, si cei care activam in tara si cei care au plecat. Ii dau ca nume pe Ion Marin, Camil Marinescu, Ladislau Horváth si cati altii… Aceasta a fost marea mea intalnire in muzica, pentru ca maestrul Bugeanu este una dintre acele personalitati care au marcat profund o epoca intreaga de muzicieni in devenire. Toti am iesit marcati de aceasta personalitate! O alta mare personalitate pe care am intalnit-o, in afara de cele amintite de dvs, este Erich Bergel, pe care il socotesc ca fiind cel mai mare dirijor nascut pe acest teritoriu, care a avut si o cariera internationala stralucita. A avut insa si o viata destul de prapadita in Romania, in sensul in care a fost persecutat politic si a trebuit sa renunte cu durere la a mai continua sa-si exercite profesia in tara. El ar fi dorit fierbinte sa ramana in tara. German de nationalitate, se simtea mai roman decat foarte multi dintre romani. A propagat muzica lui Enescu pe toate meridianele lumii. A fost un dirijor de o enorma platforma, o formatie extrem de serioasa, cea mai traditionala scoala germana de muzica. Canta la mai multe instrumente, la pian, la orga, la trompeta, la vioara. A fost un mare muzicolog, a terminat „Arta fugii” care ramasese neterminata, de Bach, intr-o versiune orchestrata de el, intr-un mod extraordinat de fericit. Si astazi este cantata ca o lucrare de concert. In plus, pe vremea aceea, era socotit Dumnezeul baghetei romanesti, in anii 1960-75. Apoi a urmat Herbert von Karajan, unde tot gratie lui Erich Bergel, am avut o bursa de 4 luni la Berlin, in 1980. Ulterior, peste 10 ani, ca ultima mare intalnire, a fost cea cu Sergiu Celibidache, care mi-a schimbat substantial cate ceva din propria personalitate. Sa nu uitam ca la Sergiu Celibidache am ajuns dirijor gata format, in 1990, aveam aproape 45 de ani, aproape 1.000 de concerte dirijate. Deci nu mai era vorba de prezenta unui tanar student care putea fi si usor modelat. Era mai greu de modelat ceva la mine. Nu stiu daca a fost un lucru rau, sau a fost un lucru bun. E greu de judecat. Probabil si una, si alta. Eu cred ca mi-am pastrat multe din ceea ce eram inainte, dar sunt foarte constient ca am si adaugat niste elemente noi, gratie lui Sergiu Celibidache.
E.P.: Gratie acestor mari intalniri sunteti considerat astazi cel mai bun dirijor din Romania?
CRISTIAN MANDEAL: E greu de spus ca sunt cel mai bun dirijor din Romania. Sunt un dirijor de care se tine seama in lumea noastra.
E.P.: Nu va considerati cel mai bun? Nu v-ati pus vreodata problema astfel?
CRISTIAN MANDEAL: Cred ca este o falsa problema. Cred ca fiecare dirijor este un unicat. Este ca si cum ai spune „cel mai mare compozitor”… Bach, Mozart, Beethoven, Brahms, Bruckner. Niciunul nu poate fi pus in balanta cu altul. Ei sunt, toti, niste munti, niste inaltimi de neatins in constiinta omenirii. Bine, pastrand proportiile, evident, dirijorii buni isi au propria personalitate. Fiecare are cate ceva de spus, fiecare motiveaza orchestra in felul lui – intr-un mod irepetabil si inconfundabil. Chiar daca fac aceeasi scoala, cu acelasi profesor, in cele din urma fiecare dirijor va fi el insusi si nu va semana cu colegul.
E.P.: Ati fost corepetitor la Opera Nationala din Bucuresti pentru o scurta perioada…
CRISTIAN MANDEAL: Da, aproape trei ani.
E.P.: …Dupa care v-ati mutat activitatea si ati devenit dirijor permanent al Filarmonicii „Constantin Silvestri” din Targu Mures.
CRISTIAN MANDEAL: Da, a fost prima mea orchestra.
E.P.: Nu v-ati temut de provincie?
CRISTIAN MANDEAL: Nu, Doamne fereste! M-am temut sa raman la Opera.
E.P.: De ce?
CRISTIAN MANDEAL: Pentru ca ar fi trebuit, probabil, sa raman in fosa in urmatorii 50 de ani din viata mea si sa ajung sa dirijez spectacolul jubiliar numarul 350 de „Traviata”… Lucru care nu imi sade. Evolutia muzicala a unui dirijor este obligatorie prin muzica simfonica. Este la fel de importanta si muzica de opera. Din pacate, insa, la noi exista un fel de falsa specializare – lucru care de foarte mult timp nu mai functioneaza in lume. Adica acel dirijor care a apucat sa se afirme intr-o fosa de opera, ramane acolo pana la sfarsitul vietii. Oricare nume mi-l puteti da, de dirijor de opera, o sa constatati ca nu s-a miscat aproape niciodata din fosa pe o scena de concert. Pe cata vreme invers… da. Sunt foarte multi dirijori care, de pe o scena simfonica, de concert, ajung sa dirijeze si la Opera. Deci la mine faptul ca am plecat atunci de la Opera nu a fost neaparat un ghinion. Faptul ca am plecat de la Bucuresti a fost, dimpotriva, o ucenicie.
E.P.: Ce ati gasit acolo, in Targu Mures?
CRISTIAN MANDEAL: Am gasit o orchestra formata, o orchestra profesionista. O orchestra cu care am facut, probabil, 30 de concerte in trei ani si, pentru fiecare concert, am facut un program complet nou. Un tanar dirijor inca nu are repertoriu. Deci, in primul rand, mi-am facut repertoriu si, mai ales, am facut stagiul de calfa. Asa cum este in meseriile din Vest, unde pornesti de la ucenic – calfa, si ajungi apoi mester – maestru. Nu ma consideram maestru pe vremea aceea. Eram foarte fericit ca am o orchestra si ca pot sa-mi fac mana pe o orchestra care era cat se poate de binevoitoare fata de mine, cu care m-am impacat minunat, cu care am avut relatii extraordinare, dar pe care am parasit-o dupa trei ani, mergand mai departe…
E.P.: …spre Cluj.
CRISTIAN MANDEAL: Da, unde am fost adus tot prin concurs si unde am ocupat locul lui Erich Bergel. Loc ramas liber de cativa ani, dupa ce plecase definitiv din tara si unde am ramas alti aproape 8 ani.
E.P.: Ani linistiti?
CRISTIAN MANDEAL: Ei, da…
E.P.: 8 ani linistiti?
CRISTIAN MANDEAL: N-as spune ca au fost rai. Dimpotriva! Acolo am avut un alt stadiu – hai sa spunem ca am trecut de la stadiul „gimnazial” la stadiul „liceal” si aproape „academic-universitar”. De ce zic asta… pentru ca alaturi de orchestra din Cluj deja era un alt nivel fata de Targu Mures. Am facut altcumva repertoriul pe care il abordam. Am facut o discografie… la Cluj am realizat primele mele 20 de discuri. Ceea ce nu e putin lucru. In 5 ani din cei 8 petrecuti acolo cu 7 stagiuni am realizat 20 de LP-uri, printre care o integrala Bruckner, cele 9 Simfonii – lucruri pe care nu-l facuse nimeni pana la mine si nici de ma mine-incoace. In Romania, ma refer. Si cu o orchestra de… „provincie” sa apuci sa faci acest lucru… este grozav. In plus, atunci am facut si primele turnee in strainatate. Deci au fost experiente multiple, pe care le-am parcurs cu Filarmonica din Cluj.
E.P.: In 1987 ati castigat concursul de dirijor permanent al Orchestrei „George Enescu”, iar in 1991 ati devenit Prim-Dirijor si Director General Muzical al Filarmonicii bucurestene. Ati reusit sa o impuneti pe plan international…
CRISTIAN MANDEAL: Da, m-am straduit. M-am straduit! O spun cu toata credinta – atunci cand am ajuns la Filarmonica Enescu, nivelul Filarmonicii a fost altul decat atunci cand am parasit-o. In 23 de ani, aceasta orchestra a parcurs un traseu suitor.
E.P.: Culisele lumii muzicale spun ca destinul acesta frumos al Filarmonicii vi se datoreaza…
CRISTIAN MANDEAL: Se pare ca nu exista o orchestra in sine decat doar printr-un dirijor. O orchestra care sa cante de la sine… nu e posibila! Se pare ca dirijorul este cel care construieste, de fapt, calitatea unei orchestre. M-am straduit foarte tare in timpul acesta sa aduc Filarmonica Enescu la ceea ce ea purta numele, respectiv la „prima orchestra a tarii”.
E.P.: 23 de ani de stradanie.
CRISTIAN MANDEAL: 23 de ani… pentru ca am pornit in 1987 si am parasit-o in 2010.
E.P.: Cele mai frumoase amintiri?
CRISTIAN MANDEAL: O!… Am foarte multe, extraordinar de frumoase! Sunt atat de multe…
E.P.: Spuneti-mi una singura, care v-a emotionat pana la lacrimi!
CRISTIAN MANDEAL: Se intampla pe 8, 9, 10 si 11 ianuarie 1990. Atunci noi am deschis viata muzicala a Bucurestiului, imediat dupa evenimentele din Decembrie. Totul era mort, nimic nu misca, se mai tragea inca pe strada si in data de 5 ianuarie am decis sa incepem activitatea. Oamenii veneau pe jos, prin zapada, de la distanta de kilometri. Nu existau mijloace de transport… Dar la ora 10 fix toata lumea era la repetitie, asa incat, cu orchestra si corul Filarmonicii am pregatit atunci Recviemul de Mozart. Pe care l-am dedicat victimelor din decembrie si care s-a repetat de patru ori, cu sala arhiplina. Imi aduc aminte de un moment unic, as spune, momentul dinaintea celebrului numar 7, „Lacrimosa”cand, in momentul in care au inceput primele sunete, in spatele meu am auzit, de patru ori, o rumoare. Toata sala s-a ridicat in picioare si a ascultat ca la biserica aceasta muzica. Lacrima corul – nu mai putea canta, lacrimam noi… au fost niste momente cu totul si cu totul extraordinare, momente in care toata lumea avea incredere in toata lumea, toata lumea vedea doar partea buna a celuilalt. S-au realizat lucruri extraordinare dupa aceea, in prima perioada. Dupa aceea, au evoluat, as zice, aproape in linie dreapta, evident, cu diverse stagnari si din cauza reconstructiei Ateneului – santierul care a durat 12 ani.
E.P.: Daca v-as ruga sa va laudati, stiu ca nu o faceti niciodata dar sa ne spuneti cateva momente de varf la care ati dus aceasta orchestra, ce ne-ati spune?
CRISTIAN MANDEAL: Sunt asa de multe…La un moment dat, aceasta orchestra ajunsese sa cante ca o orchestra mare din Occident, in foarte multe ocazii. Ce sa va spun?! Faptul ca am facut cu ei 30 de turnee in toata lumea, pornind din Lisabona pana in Anglia, Japonia, Coreea, Singapore, trecand prin toata Europa, de nenumarate ori, in sali de foarte mare prestigiu, ne-au ascultat zeci de mii de spectatori, cu repertorii foarte bine puse la punct… Imi propusesem un lucru, am spus ca aceasta orchestra trebuie sa devina egala unei mari orchestre din Occident, cu acelasi material pe care il practica si ei. Aceasta orchestra trebuie sa ajunga sa cante Beethoven, si Brahms, si Mozart, la fel de bine cum canta si o mare orchestra din Occident. E usor sa canti muzica secolului XX, e mult mai simplu sa canti o simfonie de Shostakovich, este la indemana oricui. Dar, sa canti la nivel foarte mare muzica academica a compozitiei Occidentale, asta nu e la indemana oricui… Noua ne lipseste aceasta cultura din Romania, noi suntem o tara care a ajuns tarziu la cultura, in general, si la muzica, in mod special. Muzica, la noi in tara, nu are mai mult de 150 de ani vechime si, comparand cu alte multe sute de ani, este greu sa acoperi un handicap. M-am straduit foarte tare sa acopar acest handicap, m-am straduit sa aduc multi oameni tineri in orchestra, i-am inlocuit cat am putut de mult si de repede pe cei care erau putin obositi, uzati sau proveneau dintr-o alta scoala, aducand oameni inca de pe bancile facultatii. Am adus cornisti, trompetisti care erau inca in anul II, cantau foarte bine la instrument, dar habar nu aveau de muzica, de orchestra, mi-au si stricat multe concerte, era inerent, pe vremea aceea. Nu m-am suparat niciodata! Am crescut un „copil” care a trecut si de adolescenta si de tinerete si astazi este foarte matur!

M-am pomenit un dirijor fara orchestra

E.P.: Dupa 23 de ani destinul a facut sa parasiti acest „copil” al dvs…
CRISTIAN MANDEAL: Da, a fost o intamplare destul de socanta!…
E.P.: De ce ati plecat? De ce ati mai fi ramas?!
CRISTIAN MANDEAL: Nu am avut niciun motiv sa mai raman, in conditiile care s-au format. A fost un „divort”, ca sa spunem lucrurilor pe nume, ca intr-o casnicie in care lucrurile merg bine un timp, dar se rupe firul si nu mai merge! Motivele sunt foarte multe, foarte complexe, daca o sa am putere, o sa ma apuc vreodata sa scriu lucrurile acestea.
E.P.: Cine nu v-a mai dorit acolo?
CRISTIAN MANDEAL: O parte din orchestra. Acea parte, extrem de virulenta, a reusit sa traga dupa ea, aproape in totalitate, orchestra. Asa ca, m-am pomenit un dirijor fara orchestra, un dirijor care statea in fata unei orchestre revoltate si decise sa nu mai cante cu mine!
E.P.: Vi s-a spus in fata?
CRISTIAN MANDEAL: Sigur. Mi s-a citit in fata un text in care mi s-a spus foarte clar ca nu mai sunt dorit in fata orchestrei. La vremea aceea, acest lucru a fost extrem de socant pentru mine.
E.P.: Cea mai mare dezamagire?
CRISTIAN MANDEAL: Da. Categoric, da. Si cea mai mare lovitura pe care am primit-o. Evident, toti oamenii trec prin momente grele, pierderea parintilor, de exemplu, dar este un lucru natural, este un lucru al firii. Ce s-a intamplat cu mine a fost contra firii.
E.P.: A venit cineva, in acele momente, sa va si multumeasca? Cineva din orchestra care sa va stranga mana?
CRISTIAN MANDEAL: In afara de vreo doi-trei oameni nu a venit nimeni. Iar ceea ce ma surprinde pana astazi este faptul ca, in continuare, nu mai vine nimeni. Eu imi explic lucrurile acestea, este foarte greu ca, dupa un timp, chiar daca iti dai seama ca ai gresit sa revii. Este mult mai usor sa persisti in parerea ta.
E.P.: I-ati ierta daca ar veni la dvs?
CRISTIAN MANDEAL: Mi-am pus aceasta problema. Ar trebui ca sa fie un gest de prea mare „spectacol”, ca sa-l numesc asa, ceea ce eu pretind din partea acestei orchestre, ca sa-i iert. Adica, acei 84 de semnatari, care au semnat constient sau inconstient (cea mai mare parte dintre ei inconstient), un memoriu mincinos, care s-a dovedit mincinos… da capo al fine, la o ancheta provocata tot de mine, ar trebui, tot la fel de public cum si-au lansat acuzele mincinoase, sa revina si sa-si ceara scuze si sa recunoasca ca au mintit sau ca au fost mintiti. Stiu precis ca acest lucru nu se poate intampla. Concilierea intre ei si mine nu are cum sa aiba loc, pentru ca se bazeaza pe un fapt absolut ipotetic. Este imposibil sa ma gandesc ca 84 de oameni ar putea semna tot un memoriu, pe care sa-l faca public, la televiziune, in ziare, pe internet, asa cum a fost o intreaga campanie contra persoanei mele… Mi-a facut si foarte mult rau ca imagine internationala…

Am ramas cu integritatea persoanei mele si mi se pare ca am ramas cu foarte mult

E.P.: Nu cred ca, in Romania, a mai fost o despartire de asa fel intre o orchestra si dirijorul ei.
CRISTIAN MANDEAL: Nu, in Romania, nu. In lume, insa, da. Singura mea consolare este ca nu sunt unicul pe pamant care a patit lucruri de genul acesta, sigur, cu variante. Lucrurile nu se repeta identic, dar variante sunt. Chiar si Karajan a trecut printr-o faza destul de asemanatoare si destul de socanta atunci cand, pur si simplu, a fost pe cale ca sa piarda definitiv orchestra si a avut votul unanim al orchestrei impotriva lui. „I-a strans cu usa”, ca sa zic asa, doar printr-un tertip de stil mercantil, respectiv, i-a amenintat ca nu va mai continua contractele discografice, care le aduceau un venit dublu fata de salariul pe care il aveau, in cazul in care ei nu accepta clauzele lui. Deci, doar pentru bani, au decis sa-i faca pe plac. Dar Karajan, desi invingator in acea batalie, a pierdut razboiul. Orchestra aceea nu a mai fost niciodata orchestra lui Karajan, pana la moartea lui.
E.P.: Spuneati ca despartirea de orchestra dvs a fost precum un divort. La fiecare divort exista si un partaj. Dvs cu ce ati ramas, in afara de amintiri?
CRISTIAN MANDEAL: …cu ce sa raman?! Am ramas cu integritatea persoanei mele si mi se pare ca am ramas cu foarte mult. Cu faptul ca ma pot uita linistit in oglinda fara sa simt nevoia sa-mi trag palme.
E.P.: Maestre, va mai doriti functii?
CRISTIAN MANDEAL: Nu. Mi s-au oferit functii si, chiar de curand, mi s-a oferit functia de Director General al Operei.
E.P.: Si de ce ati refuzat?
CRISTIAN MANDEAL: Pentru ca nu-mi mai doresc functii.
E.P.: Este o decizie de neschimbat vreodata?
CRISTIAN MANDEAL: Da, este o decizie de neschimbat.
E.P.: Va este frica de tradari, din nou?
CRISTIAN MANDEAL: Sigur ca da. Sunt un om destul de scolit de viata si nu doresc ca sa repet aceleasi parcursuri pentru ca mi-a fost suficient de greu o data.
E.P.: Dar, daca acum ar fi aratat altfel perspectivele?
CRISTIAN MANDEAL: Stiti, repet, este ca in casnicie, este o luna de miere intotdeauna, dupa care lucrurile, inerent, se strica. Un director nu are cum sa nu ia decizii nepopulare, nu se poate. Un director nu are cum sa ramana prietenul sindicatelor, in permanenta. Poate sa aiba o perioada de buna intelegere, temporara, dar sindicatul prin definitie, este construit pentru a forma opozitia.

Imi doresc sa fiu iubit de artisti!

E.P.: Sa inteleg ca va doriti sa fiti iubit de artisti?
CRISTIAN MANDEAL: Da. Este normal, pentru ca eu sunt un artist. Si pentru ca eu ma exprim prin ei. Unui dirijor ii este imposibil sa se exprime altfel decat prin intermediul uman. Dirijorul nu canta, el nu are cum sa actioneze nicio clapa, nicio coarda, nicio coloana sonora, nicio coarda vocala… dirijorul se exprima prin oameni. Cum sa se exprime prin oameni daca nu exista aceasta comuniune de idei si de emotii, de gandire, de conivente, de simtul apartenentei comune la acelasi act!? In momentul in care nu mai exista lucrul acesta, dirijorul poate sa plece din fata unei orchestre. Dirijorul trebuie sa formeze acea chimie, acea reactie interumana prin care comunicarea intre dirijor si orchestra se face posibila.Cum? Prin sunet? Prin gest? Da, gestul isi are valoarea lui in tehnica dirijorala, fara asta nu se poate. Dar, mult peste tehnica dirijorala, este acel flux de energie care se transmite dintr-o parte in alta. Pentru ele, eu nu vreau functii, eu vreau orchestre. Lucrul acesta mi l-am gasit cu Orchestra de Tineret.
E.P.: Ce face Orchestra de Tineret?
CRISTIAN MANDEAL: Orchestra de Tineret face bine, pentru ca este formata din oameni tineri, curati, plini de energie, neplictisiti, inca insuficient de ne-dezamagiti de viata, oameni care inca mai au o doza de optimism si de incredere. Copiii acestia, cum le spun eu, ma cred! Vedeti, si aceasta este o problema a dirijorului. Dirijorul trebuie sa fie crezut de catre cei cu care lucreza. Daca te simt ca minti, sau daca ti se atribuie o minciuna, chiar daca este un adevar si ei il rastalmacesc ca fiind o minciuna, ai pierdut orchestra. Eu, deocamdata, am aceasta incredere, ma bucur de aceasta incredere din partea lor si, ca dovada, aceasta orchestra fiinteaza de 5 ani de zile. Si a ajuns, in acest moment, sa fie considerata – iata razbunarea mea, unica pe care mi-o pot permite, in 5 ani – ca prima orchestra din Romania.

Casa pe care o am este rodul strainatatii, nu al salariilor din Romania!

E.P.: Nu v-a tentat strainatatea, cand Romania v-a dezamagit?
CRISTIAN MANDEAL: Cum sa nu!? Pe cine nu a tentat strainatatea? Pe toata lumea a tentat! Problema este ca intotdeauna ai si ceva de pierdut. In oricare gest mare, ai de castigat si ai de pierdut. Aceleasi elemente se pun pentru fiecare om, depinde de ce este mai important de la o persoana la alta. Pentru mine, in cele din urma, in intreaga viata, a fost mai important sa-mi vorbesc limba, sa comunic cu oamenii din sanul carora fac parte, sa am permanent atmosfera mea in jur.. .cu alte cuvinte, sa am o casa.
E.P.: Strainatatea v-ar fi platit mai bine?
CRISTIAN MANDEAL: (rade)… Evident. Dealtfel, si casa pe care o vedeti este rodul strainatatii, nu este rodul salariilor din Romania. Eu am lucrat mult in strainatate. Am avut tot felul de functii si am castigat foarte bine.
E.P.: Cand credeti ca vor ajunge si artistii romani sa fie platiti precum cei din strainatate, care canta aceleasi partituri?
CRISTIAN MANDEAL: Imi este foarte greu ca sa fac pronosticuri de genul acesta…
E.P.: Spuneti-mi daca discrepantele acestea dintre salarii se datoreaza faptului ca strainii sunt mai buni decat romanii?
CRISTIAN MANDEAL: Diferentele dintre salarii nu se datoreaza acestui fapt. Realitatea este ca, in strainatate, orchestrele sunt mai bune decat orchestrele romanesti. Si asta este o alta discutie, putin mai lunga, ca sa o aprofundam. Aceasta este realitatea, orchestrele romanesti sunt cu un pas, doi, in urma orchestrelor straine. Nu a tuturor orchestrelor straine, exista si orchestre straine mediocre, cate vreti. Atata doar, ca, intre ele, exista si acele orchestre de top, pe care noi le vedem.
E.P.: Credeti ca, daca artistii romani ar fi mai bine platiti, ar fi mai eficienti?
CRISTIAN MANDEAL: Ma indoiesc. Le spuneam fostilor mei colaboratori de la Filarmonica „presupunand ca maine iti dau salariu dublu, canti de doua ori mai bine?”
E.P.: Si ce raspuns ati primit?
CRISTIAN MANDEAL: Tacere! Omul da atata cat poate, nici macar nu exista parametri prin care sa spui „cu ce cant mai bine”. Acei parametri sunt atat de delicati, incat sunt imediat vizibili, atunci cand se produc. Dar cu ce?! Spui ca studiezi 4 ore in loc de 2. Ei, si ce?! In patru ore o sa cant mai bine?! Nu! Problema se pune altfel: este vorba de scoala, de cultura, de un anumit criteriu de performanta. Atunci cand artistul se naste in Romania si este adus pana la un standing… nu mai ramane in Romania. De obicei pleaca, ca si cantaretii de opera. Avem, probabil, 200 de cantareti internationali, la toate casele mari de opera din Europa. Avem si mult mai multe sute de instrumentisti plecati. Exista peste 30 de concert-maestri in marile orchestre din Europa, care provin, toti, din scoala Stefan Gheorghiu, ca sa dau un singur nume de pedagog roman care a produs ce a produs. Deci, noi, talent avem. Problema noastra nu este a talentului, problema noastra este a culturii, a cunoasterii. Celibidache avea o vorba pe care eu nu incetez sa o spun: „Cheia succesului consta in alaturarea a doua verbe: a putea si a sti”. Unul il are pe „pot, dar nu stiu”, iar altul il are pe „stiu, dar nu pot”. In momentul in care „pot” si „stiu” sunt in egala masura reprezentate, vine cheia succesului. La noi, „a putea” este mult des intalnit decat „a sti”.
E.P.: Noi „putem” si „stim” sa facem un Festival „George Enescu”, care sa ne reprezinte in lume?!
CRISTIAN MANDEAL: Asta am facut deja… A devenit un brand al Romaniei.
E.P.: Adica, „am stiut” si „am putut”!
CRISTIAN MANDEAL: „Am putut” si „am invatat sa stim”. Festivalul a crescut de cand il stiu eu, din 1987, de la prima mea prezenta de atunci si pana astazi. Festivalul a evoluat enorm. Face parte, sigur, dintre primele 5 festivaluri din lume!
E.P.: Personal, va astept cu emotie si la editia din acest an…
CRISTIAN MANDEAL: Da, voi participa, dar nu cu Orchestra de Tineret, o las pe mana lui Lawrence Foster, un mare dirijor international, care a acceptat cu placere, la invitatia mea, sa dirijeze aceasta orchestra. Eu voi dirija altceva…
E.P.: Spuneti-mi, maestre, unde dirijati acum? Unde ar putea sa va vada romanii? Cum arata agenda dvs?
CRISTIAN MANDEAL: Dirijez mai putin decat inainte, dar inca mai dirijez. Mai dirijez destul de mult in Anglia, in special la Manchester, unde, timp de 5 ani, am fost Principal Guest Conductor si unde continui sa ma duc de doua-trei ori pe an. Sunt inca angajat la Copenhaga, unde o sa-mi inceteze, insa contractul, anul acesta.
E.P.: Si ce va doriti de aici inainte? Ce altceva va mai doriti in CV?
CRISTIAN MANDEAL: Nu-mi mai doresc functii si potizii. Doresc sa lucrez in continuare cu aceasta Orchestra de Tineret. Un vis pe care mi-l doresc implinit este acela de a realiza din ea o noua institutie muzicala a tarii pe care s-o conduc, insa, doar artisticeste. As dori ca aceasta orchestra sa fie institutionalizata. Ea si-a mai luat inca un nume, de curand. In strainatate se reprezinta actualmente printr-un alt label – „Orchestra Simfonica Nationala a Romaniei”. Noi avem deja turnee. Aceasta orchestra a avut un enorm succes in vara trecuta, la Berlin, la Festivalul Orchestrelor de Tineret, iar de aici, imediat, s-au oferit doi impresari sa ne reprezinte. L-am ales pe unul dintre ei, alaturi de care – in afara de proiectele din Romania, avem proiecte in strainatate. Avem multe angajamente in vara, dar un proiect mai serios ar fi un turneu de o luna in Japonia, in octombrie-noiembrie. Anul viitor urmeaza alte doua turnee – Germania, Rusia. O sa mai fie niste festivaluri in Germania… Iar pentru 2015 deja avem un al treilea turneu in Germania. Intre timp, se lucreaza si pentru alte proiecte. Astefl incat, aceasta orchestra, intr-un timp-fulger a creat un nou brand romanesc. Si asta mi-este Revansa fata de ceea ce am pierdut!
E.P.: Mai spuneati ceva interesant, care mi-a atras atentia – „in Romania, compozitia nu poate fi o meserie”. Ar trebui sa fie o meserie sau este mai frumos sa ramana o pasiune?
CRISTIAN MANDEAL: Compozitorilor le este greu sa traiasca din compozitie. Despre asta este vorba. Compozitorul, insa, este superspecializat, e supraspecializat si supraprofesionalizat. Ar trebui sa poata sa traiasca din compozitie.
E.P.: Compuneti?
CRISTIAN MANDEAL: Nu, nu!
E.P.: De ce?
CRISTIAN MANDEAL: Nu pacatuiesc!
E.P.: N-ati compus niciodata?
CRISTIAN MANDEAL: Ei, am compus! Care tanar n-a compus?! Dar este asa… ca si cand ati intreba un literat daca a ascris poezii. Sigur, toti au scris poezii dar…
E.P.: V-a vazut cineva compotitiile?
CRISTIAN MANDEAL: Nu, nu mi le-a vazut si nici nu le arat.
E.P.: Dar le pastrati!
CRISTIAN MANDEAL: …In sertare prafuite!…

…Sunt intrebari la care nu se pot da raspunsuri publice…

E.P.: Maestre, incerc sa-mi dau seama cat de frumoasa este viata unui om precum dvs. Daca este completa… daca este emotionanta… Stiu ca, pe plan personal, lucrurile s-au asternut, la un moment dat intr-o casnicie de lunga durata. Aveti o fiica din aceasta casnicie…
CRISTIAN MANDEAL: Da, am o fata de 26 de ani. A absolvit doua facultati, acum este la un masterat la Milano.
E.P.: E mandria dvs?
CRISTIAN MANDEAL: Bineinteles.
E.P.: Si in prezent? Iubiti?
CRISTIAN MANDEAL: …Sunt intrebari la care nu se pot da raspunsuri publice…
E.P.: Inteleg… sa vorbim, atunci, despre iubirea publicului pentru dvs. Va opresc oamenii pe strada?
CRISTIAN MANDEAL: Da, lumea ma opreste pe strada si, de obicei, oamenii imi spun lucruri foarte placute. Inca nu mi s-a intamplat sa ma opreasca cineva sa ma injure. Ca s-ar putea intampla si lucrul acesta… Placut pentru mine a fost sa ma salute lumea pe strada la Manchester, un oras de 7 milioane de locuitori. Sa existe acolo oameni care sa se opreasca si sa scoata palaria in fata mea. Mi s-a parut ceva extraordinar. Sau la San Sebastian – unde am fost director muzical, mergeam pe jos si, pe langa mine a trecut un taxi. Taximetristul a scos mana pe geam si a strigat in gura mare „¡Hola, Mandeal!”. Mi s-a parut absolut fabulos! Mi se intampla destul de des sa am astfel de intalniri pe strada?
E.P.: Dar mesajul dvs pentru public, care este?
CRISTIAN MANDEAL: E greu sa fii predicator! Nu sunt un filozof, nici nu am pretentia sa pot emite judecati de valoare. Dar, daca m-as gandi la ceea ce ne lipseste si ceea ce as incerca sa transmit romanilor nostri este sa vorbeasca mai putin si sa faca mai mult!

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *