Caragiale n-a existat. A existat numai o tara frumoasa si trista in care mai toti oamenii erau condamnati la crasma pe viata. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mainii in lanturi. De zanganeau carciumile la fiecare sorbitura. A existat un fel de rai ponosit in pomii caruia cresteau gheare si gaturi de gaina si mai ales picioare si capete de porci. Dar femeile acelui loc isi imbiau degeaba barbatii sa guste din ele. Caci oricat au muscat ei de pofticiosi, n-au reusit sa cada de tot din raiul acela.[…]
Dar, mai ales, a existat o balada numita “Miorita”, care sintetiza spiritualitatea acelui popor. In ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoara pe al treilea fiindca era mai bogat. Acesta din urma avea si-o mioara nazdravana pe care-o iubea foarte mult si cu care vorbea si se-ntelegea de minune, ea fiind simbolul legaturii lui puternice cu natura. Si toata lumea din acea tara se-ntreba in ascuns: ce-o fi facut saraca mioara dupa moartea stapanului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea sa-si spuna-n fata adevarul adevarat. Si anume ca la trei zile dupa omor oaia s-a dus la ciobanii criminali si le-a spus: “Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mandra craiasa, a lumii mireasa. Sunt singura si ambetata, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rau bolnava. Veniti sa-i tragem un chef.”
Nu, Caragiale n-a existat. Au existat niste cimitire desfundate, sapate cu buldozerul. Ca sa vina copilasii de clasa-ntai si sa caligrafieze, sa scrijeleasca cu un cutitas pe toate testele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca sa fie mortii nostri cei dintai, ai mai prima din toti, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urma.
Si-a mai existat un baietel de vreo 6-7 ani, numai in chiloti – l-am vazut eu cu ochii mei – care adormise cersind, cu mana-ntinsa, in statia de metrou si oamenii ii puneau mai departe in palma si el se trezea fericit de cat primise in vis…
Si-au mai existat si niste mame care-si alaptau cu greu copiii, de la coltul ochilor, cu lacrima, nu de la tata, cu lapte…
Si pentru ca toate acestea trebuiau sa poarte un nume, un singur nume, si pentru ca oamenii aceia sa poata hohoti in voie de toate acestea – li s-a spus simplu: Caragiale…
NmhnAM bwpkfylfujci
That’s really thinking out of the box. Tahkns!
Poate nici noi, cei din 484, nu am existat, Cristi…de acolo de unde esti e greu sa imi raspunzi altfel decat prin scrierile tale. Cu siguranta, un astfel de "trebuiau",in care miticismul national a lasat de muuult in urma orice zvon de filosofie existentiala ne-a devenit atat de obisnuit, ca nici nu mai putem vietui decat in hahaiala starii de "rasu-plansu".