fbpx

Cristiana ‘Mongol’ Stancu: Cariera de luptătoare mă pregăteşte pentru misiunea mea de a ajuta oamenii

de

C.S.: În general am fost scutită de așa ceva pentru că am fost foarte serioasă. M-au catalogat ca pe ceva de care e mai bine să stăm departe, că nu se ştie cum va reacţiona. Asta a fost bine pentru mine, nu am avut probleme. În plus, în lumea asta a bărbaţilor, ca femeie e foarte bine să-ţi setezi din start faptul că tu eşti acolo, dar nu eşti chiar femeie printre ei, eşti o colegă. Dacă eşti femeie, bineînţeles că va începe să curgă cu propuneri, comportamente agresive, fluierături şi genul ăsta de lucruri, dar dacă te văd serioasă în treaba ta, făcându-ţi meseria şi muncind cot la cot cu ei, te vor respecta şi mai mult fiindcă volumul de muncă e foarte mare.

Ce le spui prietenelor tale care au probleme, sunt fluierate pe stradă sau care se tem?

C.S.: La un moment dat am avut şi o grupă de fete pe care le antrenam exact pentru autoapărare. Intram într-o zonă de întâmplări reale: dacă vine cineva şi te prinde de mână şi te împinge, ce faci? Toate se pierdeau. Oamenii sunt cunoscuţi că au instinctul de a ataca sau de a fugi. Ele nici nu fugeau şi nici nu atacau. Cel mai rău lucru este să te blochezi. Exact asta făceau toate, indiferent de atitudinea de dinainte, de personalitate, de felul lor de a fi, în momentul în care atacul era real, se blocau. E cel mai rău aşa, mai bine e să fugi. Eu chiar recomand tuturor fetelor să înveţe să se apere, pentru că am o regulă nescrisă: în momentul în care cineva pune mâna pe tine fără acordul tău, atunci automat îţi dă voie să pui mâna pe el. Dacă te înjură, să zicem că te faci să nu auzi, te fluieră, îţi vezi de treaba ta, îţi zice ceva, nu te interesează, dar în momentul în care a venit şi a pus mâna pe tine, ţi-a luat dreptul de a rămâne pasiv. Şi atunci, a pus mâna pe tine, ai dreptul să pui mâna pe el. În clipa aceea e foarte important să ştii ce ai de făcut pentru că nu îţi aperi doar viaţa ta, aperi şi viaţa celor care depind de tine. Treci pe lângă cineva care e agresat, ce faci, fugi? Cum adormi noaptea când ştii că puteai face ceva şi ai fugit de frică? Încurajez fetele să ştie să se apere, atenţie, să se apere, nu să atace. Să aplice tehnicile învăţate doar dacă sunt atacate şi în caz major să acţioneze. Dar să acţioneze! Nu ne putem asuma rolul de victime doar pentru că trebuie să fim paşnici. Să întorci şi celălalt obraz nu înseamnă că te-a lovit şi zici „mai dă şi pe partea cealaltă”. Înseamnă să ai discernământ şi diplomaţia de a accepta. Accept că mi-ai dat o palmă în sensul metaforic, în relaţiile interumane. Dar când mă răneşti fizic nu e o relaţie interumană, nu e nimic din ceea ce aş vrea eu să accept. Nu trebuie să accept să fiu o victimă, e chiar un păcat. Din punct de vedere teologic, lăsându-l pe celălalt să îmi facă rău, îl ajut să păcătuiască împotriva mea, iar eu nu vreau asta şi atunci îi tai din start intenţia agresivă.

 Cât de uşor sau de greu învaţă o femeie să se apere?

C.S.: Este foarte uşor. Am constatat cu mare plăcere, antrenând la un moment dat şi grupe de copii, în special băieţei, şi am constatat că fetele sunt foarte pricepute şi cu o mobilitate motrică mult mai dezvoltată decât băieţii. Şi inteligenţa parcă e un pic mai mare, fac asocieri de tot felul cu mişcările pe care le învaţă. Iar fetele mai mari pe care le-am antrenat imediat învăţau. După două, trei şedinţe, nu mă mai apropiam aşa uşor de ele pe stradă. Pentru că tot ceea ce făceam era chiar real, putea fi folosit în condiţii de criză.

Ar fi minunat, nu? Să se predea astfel de cursuri, să nu mai fim ţara în care şapte violatori iau o fată de pe stradă, ţara asta în care femeile se simt vinovate şi atunci când păţesc ceva.

C.S.: Cred că cel mai bine este să omorâm ideea asta chiar din faşă şi asta o putem face printr-o atitudine corectă. Cred că purtăm în spate generaţii de femei care au trăit ca victime ale bărbaţilor şi o spun pentru că știu că suntem egali: bărbaţi, femei, acelaşi lucru. Eu, deși trăiesc într-o lume a bărbaților nu mi-am stricat feminitatea, nu m-am bărbăţit, nu mi-am schimbat trăsăturile.

Nu ţi-a stricat viaţa profesia ta? Să îţi fie mai greu să îţi găseşti un iubit, de exemplu.

C.S.: Chiar invers a fost, fiindcă sunt foarte obişnuită cu partea asta masculină. Eu nu aveam, de pildă, emoţiile sau fricile fetelor care nu stăteau tot timpul în preajma băieţilor. Eu, crescând între băieţi, le-am înţeles rapid mecanismele de gândire şi am înţeles că e foarte simplu, în general.

Şi dragostea e simplă? Cum a fost pentru tine prima dragoste sau prima dragoste care contează?

C.S.: Prima, singura şi actuala. Eu am tot aşteptat să apară Făt-Frumos, chiar am crezut în ideea asta şi am știut că la mine va fi posibil. Am avut prietene care au trăit nişte drame în dragoste foarte grele şi atunci, de mică mi-am dat seama că este o latură foarte importantă şi că poate să te dezechilibreze şi intelectual, şi profesional, ca femeie, ca stimă de sine… Şi atunci mi-am propus de mică să-l aştept pe Făt-Frumos. Toată lumea mi-a zis că n-o să apară, că nu există aşa ceva, că e o prostie, dar a apărut. Mă bucur că am aşteptat până a apărut şi e bine că el a venit în întâmpinarea mea, nu l-am căutat eu. Am căutat o perioadă, am avut câteva dezamăgiri dar aşa, mărunte, după două săptămâni îmi dădeam seama că nu e ce trebuie. Am zis ok, e clar, nu îmi iese așa şi mi-am zis că o să vină el când va fi momentul şi voi fi pregătită, o să apară singur. A apărut destul de repede după ce mi-am propus asta.

Câţi ani aveai?

C.S.: Acum doi ani, 22.

Mulţi înainte! Deci ai aşteptat până la 22 o iubire într-o lume în care fetele încă de la 15 ani au iubiţi.

C.S.: Mulţumesc. Da, eram cumva ciudata clasei. La Haşdeu, clasa era plină de fete şi, în fine, se ştiau care cum sunt… Eu şi colega mea de bancă rămăseserăm ultimele, eram cumva paria societăţii feminine din clasa noastră. Dar nu ne-a interesat şi foarte bine am făcut, acum suntem amândouă foarte fericite, iar celelalte fete, majoritatea, au avut nişte suişuri şi coborâşuri destul de importante. Făt-Frumos a venit, e cu unsprezece ani mai mare decât mine, fost sportiv. Ar fi fost foarte greu să fiu cu cineva care n-a avut legătură cu sportul, pentru că n-ar fi înţeles de ce trebuie să mă duc dimineaţa devreme şi seara la antrenament, de ce vin târziu, obosită, mereu transpirată, cu haine sport. El mă înţelege şi, atunci când am avut momente mai dificile în sport şi m-a bătut gândul să renunţ, el a fost cel mai mare susţinător pentru a-mi continua visul.

Eu privesc lupta ca pe o artă, ca pe un şah jucat la viteză maximă. Dar ca să poţi să transformi lupta în aşa ceva, în primul rând îţi trebuie inteligenţă, apoi setarea corectă a intenţiei, intenţia ta nu e să îl baţi pe adversar măr, ci să faci tot ce ţine de tine să fie un meci foarte bun.

Ce s-a întâmplat de ai fost pusă chiar în situaţia de a renunţa?

C.S.: Spuneaţi că aţi fost la o Gală şi nu v-a plăcut să vă uitaţi. Vreau să zic că şi eu foarte rar mă uit la un meci de luptă, pentru că nu îmi plac. Cel mai mare sentiment de care este străbătut un sportiv înainte de meci este frica.

Îi este frică şi unui sportiv?!

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Pagini:  1 2 3

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.