Este creatoarea și designerul creațiilor din magazinul Sipet de sidef, ale cărui produse, fără să aibă parte de vreun marketing sofisticat sau de reclamă insistentă, au ajuns cunoscute în întreaga lume, pentru simplul și minunatul motiv că sunt… desăvârșite. Cea mai bună dovadă că sunt minunate este faptul că au început să le copieze tot felul de siteuri si ateliere oarecare… Dar copiile rămân doar copii, în timp ce produsele originale au stil și rafinament. Create cu dragoste și grijă, rochițele Sipet de sidef sunt dorite de către orice fetiță, în timp ce sarafanele, cearșafurile brodate sau trusourile de botez au devenit daruri de suflet, cu care mergi la sigur atunci când vrei să faci un dar rafinat. Andreea Tocan este dovada că, din mare dragoste, poți crea un business de succes și poți schimba lumea în bine. E drept că-i sunt alături, în tot ce face, soțul iubit, îndrăgitul jurnalist de odinioară, Cristin Tocan, fondatorul companiilor reunite sub numele Evenimento Group, și fetițele lor minunate, Thea și Anna.
Fotografii de Paul Buciuta
Make-up: Oana Ionescu
Hair-style: Luiza Anne Coste
Alice Năstase Buciuta: Desenai rochiţe de prinţesă când erai mică, aşa cum fac multe fetiţe?
Andreea Tocan: Sigur că desenam, însă nu am fost niciodată foarte talentată şi nici pasionată de desen. Însă îmi plăcea la nebunie, ca multora dintre fetiţele care au aşa ceva în casă, să dau târcoale maşinii de cusut a bunicii, în căutarea fâşiilor de materiale rămase de la croit şi să mă joc cu ele şi, desigur, visam cu ochii deschişi rochiţe asemănătoare celor din cărţile cu poveşti, care să se învârtă incredibil de tare. Dar nu părea nicidecum începutul vreunei pasiuni mistuitoare.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Cum a fost copilăria ta şi ce spuneai că vrei să te faci când vei fi mare?
Andreea Tocan: Copilăria mea a fost neasemuit de frumoasă, complet lipsită de griji, cum ar trebui, de altfel, într-o lume ideală, să se întâmple cu oricare dintre copiii lumii. Am trăit experienţe cu care mi-aş fi dorit să se întâlnească şi fetiţele noastre. Am crescut alături de sora mea, părinţii, bunicii materni şi străbunica maternă, într-un sat înfiinţat în 1922 (ale cărui măsurători au fost făcute de străbunicul nostru), lângă Bacău, într-o casă şi o curte pline în permanență de prieteni. Şi de poveşti, marea majoritate, adevărate. Bunica noastră avea un talent narativ excepţional, cânta minunat şi toate petrecerile din căsuţa noastră mică ori din curtea cu patru nuci bătrâni şi-un tei parfumat durau uneori exact ca în basme, zile şi nopţi. Am trăit într-o familie în care ospitalitatea a fost ridicată la rang de artă, iar mesele, aranjate cum doar mama şi bunica ştiau şi pline de bunătăţi, au rămas memorabile în cercul nostru larg de prieteni. Iar eu am fost o fetiţă năzdrăvană, veşnic plină de semne de bună purtare, în permanenţă în mişcare (sau zbor prin copaci), un copil care nu s-a dat în lături de la nicio provocare, fie că asta presupunea conducerea şaretei de la ferma la care tata era inginer agronom, sau fuga într-un suflet pentru a asista la naşterea vreunui viţel prin vecini.
Îmi sunt nepreţuite şi atât de vii atâtea amintiri… Raita de dimineaţă prin cuibarele găinilor, după ouă calde, furatul de căpşuni pe sub gardul vecinilor, când ale noastre întârziau să se înroşească, înfăşatul căţeilor nou-născuţi, bălăceala prin bălţile pline de noroi de după ploaie, plimbarea cu bunicul pe bicicletă, pe la vreun pacient pe care trebuia să-l vadă grabnic, unde primeam propriul meu păhărel cu vin roşu – natural, din strugurii boltei din curte!- şi întoarcerea acasă, la bunica ce ne privea cu sprânceana ridicată, urmărirea pisicii căreia tocmai i se micşorase burta, îndelung monitorizată, în căutarea ascunzătorii puilor, căţărarea până în vârful ciresului de 15 m, să hrănesc puii de graur proaspăt ieşiţi din găoace – pe care tata se chinuia să-i stârpească – şi să-i fac mamei cu mâna peste acoperiş, să o văd cum păleşte brusc, miresmele liliacului în faţa casei, din mai, al teilor înfloriţi, din iunie, începuturile de an şi serbările şcolare, cu braţe de flori şi coroniţe, clopotele bisericuţei mici care băteau să alunge norii de furtună, toate taberele din care ne întorceam cu păduchi (dar în care am continuat să mergem ani de-a rândul), expediţiile care ne-au îmbogăţit atât de mult, toate nunţile din sat la care fugeam într-un suflet, după ce ne găteam şi înşfăcăm un buchet de flori din grădină, figurile şi vocile vecinilor, căruţele pe ale căror cozi mă aşezăm din mers ca să-mi uşurez drumurile, iama prin rochiile şi accesoriile mamei, când plecau de acasă, toate acestea şi multe altele îmi sunt atât de dragi! Pentru că mi se întâmplau atât de multe lucruri, zilnic, iar setea mea de cunoaştere şi dorinţa de aventură erau atât de puternice, nu mi-aş fi imaginat vreodată că voi ajunge să stau închisă într-un birou. Mi-am dorit, pe rând, în funcţie de vârstă şi anotimp, să fiu musafir (strict influenţată de „trataţiile” primite şi îndeosebi de borcanele cu dulceaţă de cireşe amare ori şerbet de pe la 5 ani, din vizitele în care bunicii jucau rummy sau pinnacle, iar eu se presupunea că ar trebui să stau cuminte), mama, medic, inginer agronom sau zootehnist, poliţist, mai ales când citeam revista „Pentru Patrie” primită de la buna mea prietenă, fiica şefului de post, iar în verile în care îmi făceam veacul la pârâul din capătul satului şi culegeam pietre, arheologia mi se părea fascinantă.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Şi ce te-ai făcut, până la urmă?
Andreea Tocan: Profesoară. De muzică. Această opţiune nu fusese în niciun plan.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Ai studiat, deci, muzică, apoi ai făcut presă, comunicare, PR, business, alături de soțul tău, Cristin… Ce ai căutat şi ce ai găsit pe tot acest parcurs, care este lucrul cel mai important pe care l-ai învăţat?
Andreea Tocan: Am căutat normalitatea, în domenii şi mai ales, într-o lume în care este destul de greu să o mai găseşti. Sau chiar imposibil. Am căutat să mă înconjur de oameni cu un caracter frumos, uneori am reuşit şi oamenii aceştia mi-au devenit prieteni preţioşi, de o bună bucată de vreme, alteori, din păcate, m-am înşelat şi acestea au fost momente extrem de importante în evoluţia mea, a noastră. Dar mă încăpăţânez să cred în oameni, chiar dacă dezamăgirile nu au întârziat să apară.
Am căutat normalitatea, în domenii şi, mai ales, într-o lume în care este destul de greu să o mai găseşti. Sau chiar imposibil.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Când și cum s-a născut Sipet de Sidef? Care au fost primii paşi?
Andreea Tocan: Ideea îmi încolţise în minte de ceva vreme, ori de câte ori eram întrebată de unde le-am luat fetelor rochiţele sau unde am găsit un trusou de băieţel care nu este alb şi nici nu conţine sclipici, brâu sau papion?! Am tot primit semnale din când în când, că ar trebui să fac ceva.
Pentru că sunt atentă la detalii şi îmi place mult să ofer un cadou special, mai ales când este vorba despre căsătoria sau botezul cuiva drag, acestea erau alte momente în care realizam că pot face ceva în acest sens, în condiţiile în care nu găseam niciodată ceea ce mi-aş fi dorit. Nu mai spun nimic despre faptul că ador rochiţele din catifea cu guleraş dantelat, care conferă fetiţelor un aer atât de rafinat şi pe care, desigur, nu le-am găsit nicăieri, atunci când am avut nevoie. Le-am numit… rochiţe de sub brad, pentru că exact asta îmi inspiră. Este momentul în care sunt cel mai bine puse în evidenţă, iar pozele acestea, cu familia strânsă în jurul bradului nu trebuie să lipsească din sipetul de sidef al copiilor noştri. Pentru că sipetul de sidef este un cufăr fermecat în care bunica, mama şi apoi tânăra domnişoară adună toate amintirile dragi ale primilor ani.
Uite, n-am mai spus-o niciodată! Eram la Istanbul, în septembrie 2013, într-una din scurtele noastre evadări în doi şi, după ce am intrat într-un magazin mic în care erau sute de modele de pasmanterie, am ieşit cu o mică rolă de dantelă bleumarin, am privit-o, am stat puţin pe gânduri şi, imaginându-mi sarafanul pe care i-l voi face Theei pentru şcoală, imediat ce vom fi ajuns acasă, am început să pun pe hârtie noul meu proiect. Aşadar, totul a pornit de la banalul, dar atât de frumosul sarafan pentru şcoală, cu dantelă.
Habar nu aveam ce presupune aşa ceva, era un domeniu total nou pentru mine. Una este să faci ceva pentru copiii tăi ori pentru un dar special, să iei câţiva metri de mătase ori catifea şi să te ajute o croitoreasă pricepută să-ţi duci planul la îndeplinire, şi este cu totul altceva să faci hăinuţe de serie, fie ea şi foarte mică. Am pornit de la zero, din toate punctele de vedere, la final de an, exact în cea mai aglomerată lună, decembrie, în care drumurile cu maşina prin Bucureşti sunt o aventură.
Ştiam exact ce vreau să fac şi cum trebuie să arate totul, până la cele mai mici detalii. Dar aveam nevoie de nişte profesionişti cu care să colaborez pentru execuţie şi, la recomandarea unor cunoştinţe, am apelat la un mic atelier. Nu a fost cea mai potrivită opţiune. După prima lună şi ecourile ei nebănuite, am realizat că singurul mod în care povestea mea se poate desfăşura firesc este să am propriul atelier. Şi pentru că astrele s-au aliniat perfect, am găsit locaţia perfectă, în care puteau fi desfăşurate ambele activităţi ale familiei noastre. Aveam birouri, un mic atelier, showroom şi totul intrase pe un făgaş normal.
Şi cum aşchia nu sare departe de trunchi, iar mie îmi place enorm să primesc oaspeţi, am acum un loc perfect pentru stat la poveşti, mai ales că foarte multe dintre doamnele minunate care ne sunt cliente fidele ne-au devenit între timp şi prietene. Fac porţii duble de prăjituri, şerbet sau bomboane fondante, atunci când îmi permite timpul, ca să îmi pot răsfăţa şi prietenii care ne trec pragul.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Cine a găsit numele?
Andreea Tocan: Alina, sora mea, pornind de la ceea ce îmi doream să însemne noul drum pe care urma să pornesc. Noi două, deşi diametral opuse, am crescut cu aceleaşi valori şi gândim la fel. Şi amândouă avem un adevărat cult pentru amintiri…
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Când au început să vină primele felicitări, primele recunoaşteri care să îţi demonstreze că eşti pe drumul cel bun – că într-o lume în care business-urile oneste merg prost, tu vei reuşi să răzbaţi?
Andreea Tocan: Prima rochiţă de prinţesă (Prinţesa Stânjenel) a fost dăruită, cu mult drag, unei fetiţe pe nume Ioana. Reacţia ei la vederea rochiţei m-a lăsat fără cuvinte. Era exact ceea ce îmi doream să simtă o fetiţă când primeşte o astfel de rochiţă.
Am creat o pagină de Facebook şi de acolo a început totul. A fost singura modalitate prin care ne-am făcut simţită prezenţa. Am ţinut încă de la început legătura cu cei cărora le trimiteam rochiţe, mă asiguram personal că au fost livrate la timp, că sunt în regulă. Mesajele primite erau atât de emoţionante! Privind în urmă, nu-mi vine să cred cât curaj au avut atâţia oameni să comande ceva de pe o pagină de Facebook şi să-şi pună atâtea speranţe în ceea ce urma să reprezinte… un dar perfect pentru o fetiţă dragă. Se apropia, totuşi, Crăciunul.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Au fost mai întâi rochiţele de prinţesă și apoi uniformele, cearşafurile brodate, trusourile de botez și acum bascheții superbi, moi, parfumați, sidefați…?
Andreea Tocan: Uniformele au fost primele, chiar dacă le-am promovat insuficient, nefiind cea mai potrivită lună. Rochiţele au fost gândite ca o alternativă la ieftinele, sărăcăcioasele şi prea-lucioasele rochiţe importate, chipurile, copii ale rochiilor unor celebre prinţese, atât de promovate. Mi-am dorit să reprezinte un cadou special, cel mai frumos (în cazul fetiţelor cu vârste mici), dar nu mi le-am imaginat altfel decât… rochiţe de joacă prin casă sau la micuţa petrecere aniversară, pentru momentul special de prinţesă. Aşa le-am şi numit pe primele, Rochiţe de joacă sau Dor de culoare. De atunci şi până acum, întrucât destinaţia lor este cu totul alta, fiind dorite pentru evenimente care de care mai speciale, am schimbat toate ţesăturile folosite şi ne dorim tot mai mult. În plus, încercăm să colaborăm cu producători români de ţesături, în măsura în care este posibil. Și tot românești sunt și bascheții Sipet de Sidef, realizati manual, cu o tehnică de confecție a cauciucului UNICA în Europa și, cel mai probabil, în lume, din piele naturală, cu căptușeală din bumbac (100% romanesc) și talpă calandrată din cauciuc natural (parfumat), cu un profil care asigură rezistența la alunecare…
Naşterea naturală este prima şi cea mai importantă declaraţie de dragoste pe care i-o faci puiului tău de om. Este dovada cea mai palpabilă că nimic din ceea ce-l priveşte nu te-ar putea speria ori doborî vreodată.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Cât de importantă a fost susţinerea familiei în tot ceea ce faci? Cu ce te-a ajutat şi te ajută în Sipet de Sidef soţul tău, Cristin? Dar tu pe el în ceea ce face?
Andreea Tocan: A fost definitorie. Fără susţinerea şi încrederea soţului meu, nu ştiu dacă m-aş fi încumetat să mă arunc în acesta aventură. Noi doi, deşi extrem de diferiţi, sau poate tocmai de aceea, facem echipă foarte bună în toate, ne consultăm, ne certăm, facem planuri, iar ne certăm, desfacem planuri. Dar tot ceea ce poartă amprenta noastră este şi arată într-un fel. El este extrem de serios şi riguros, atent la cifre şi la investiţii, iar eu sunt exact la polul opus. Cert este că ne completăm, iar scânteile ies întodeauna cu folos.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Dar fetele? Cu ce contribuie fiecare în parte?
Andreea Tocan: Fetele au fost cei mai acerbi critici, Thea se entuziasma de fiecare nou model, Anna m-a convins să adaug „ceva strălucitor” în talie, pentru că „cine a mai văzut rochiţă de prinţesă fără sclipici?!” Urma să constat că toate fetiţele îşi doresc asta.
Thea merge la şcoală îmbrăcată cu sarafanele făcute de noi, întrucât îşi doreşte să arate bine, iar uniforma, sintetică şi anostă, nu i se pare că o pune în valoare. Le poartă cu nedisimulată mândrie.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Fetiţele tale seamănă foarte mult între ele, dar cât de diferită a fost, totuşi, experienţa maternităţii, reluată de la un copil la altul?
Pagini: 1 2
