Am rugat-o pe colega noastră Simona Catrina să pozeze pentru noi în campania lunii octombrie și să ne fie alături în Marșul Trupelor Roz și, dacă tot vorbeam cu invitatele noastre despre bilanțuriile serioase ale vieții, ale sănătății și ale iubirii, am rugat-o și pe Simona să se scuture puțin de umorul care i-a consacrat scrisul și să ne facă niște mărturisiri sobre.
Alice Năstase Buciuta: De câte bilanțuri serioase ai avut parte până acum în viață și cum s-au schimbat rezultatele, de la unul la altul?
Simona Catrina: De obicei, mi-e frică să fac bilanțuri, fiindcă mă îngrozesc. Nu sunt un model de existență sănătoasă și spun asta în nădejdea sinceră că alte femei mă vor asculta și se vor gândi serios la soarta lor. Sunt cam lașă, recunosc. Îmi justific ghinioanele prin ceva karmic, evit să spun că îmi fac rău cu mâna mea. Dar, oricât ar suna de cinic, suntem autorii propriilor nefericiri. Spun, cu inima și mintea deschisă, că mi-am bătut joc de sănătatea mea. Am crezut prea mult într-un noroc chior, tembel. Am abuzat de răbdarea lui Dumnezeu. Mai departe: și de viața mea sentimentală am preferat să râd, asta în condițiile în care aș fi putut schimba ceva. M-am complăcut în suferință. O neghiobie mai mare n-am pomenit nici la oamenii care abia știu să-și scrie numele pe o foaie. Dar vine o vârstă, o vreme, un anotimp când totul se schimbă. Când speranța ia locul comodității. Am adunat zeci de bilanțuri și tot atâtea nehotărâri. Am dat vina pe alții, fiindcă e mai simplu decât să admit că e vina mea. Teama de un verdict medical m-a ținut departe de doctori. Când n-am avut încotro, tot acolo am ajuns, iar sentința a fost fără drept de apel. Sunt în permanență sub observație, trăiesc între RMN-uri și mamografii, între speranță și capitulare, între mmdaaa-uri și nțțțț-uri. Fac ecografii și nu trag cu ochiul către ecranul computerului. Trag cu ochiul către fața medicului. Am învățat să-mi citesc destinul în fiecare grimasă. Când un doctor oftează lângă tine, lumile ți se prăbușesc. Dar sper, sper, sper. De fiecare dată când merg la doctor, mă rog la Dumnezeu să uite de păcatele mele, măcar pentru două minute, cât durează o mamografie. Și Dumnezeu e bun și îmi arată o cale. Și merg într-acolo, ca hipnotizată…
Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Cât de mult îți place, în continuare, să scrii – cu ce ai înlocui scrisul, dacă ai putea?
Simona Catrina: Îmi place să scriu. Dar mi-e frică să scriu. Când înșir niște gânduri, e ca și cum aș face un striptease intelectual. Mă simt dezgolită de taine. Punctele vulnerabile rânjesc zgomotos. Aș vrea să pictez mai mult, pictura a fost prima și marea mea iubire… Ca un făcut, n-am mai avut de mult timp un șevalet, o cutie cu vopsele… Nici nu mai știu să spăl o pensulă, să scot negrul din ea. Și negrul rămâne acolo, ca o smoală răutăcioasă. Și intră în toate rozurile vieții mele. Da, îmi place să pictez mai mult decât să scriu. Îmi place să iubesc mai mult decât să scriu. Îmi place să mănânc mai mult decât să scriu. E cumplit, îmi plac o mie de lucruri mai mult decât să scriu. Și, cu toate astea, trăiesc din scris. Pentru că nimeni nu mă plătește ca să mănânc înghețată. Și, oricât am încercat, n-am reușit să-mi plătesc facturile iubind și atât. În ziua când m-am logodit, am primit un plic de la Enel. Îmi spuneau că, dacă nu plătesc mai repede curentul electric, mi-l taie. Facu-ți și dregu-ți. L-am plătit. În consecință, am renunțat la buchetul de flori scumpe, pentru un buchet de flori de câmp. E mai bine să iubești cu becul aprins și cu un snop de păpădii în brațe, decât să-ți consumi logodna la ghișee și la lumânare.
Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Oamenii vor să te citească și să zâmbească. Cum se nasc textele care îi fac pe cititori să zâmbească sau să râdă? Ai ritualuri ale scrisului?
Simona Catrina: Culmea, cel mai bine am scris atunci când m-am apucat de redactat compulsiv, ca să-mi umplu timpul, ca să nu-mi tai venele. Țin minte și acum ce a scris Andrei Păunescu, fiul poetului, pe blogul lui: că eu aș face bine să scriu numai la supărare, că atunci scriu mai bine. La început am râs, apoi am plâns. De ce, Doamne, mi-ai dat un dar de care nu mă pot bucura decât plângând? Cu ani în urmă, fiind eu tristă ca o sperietoare de ciori de care nici ciorile nu se sperie, am intrat în colaps. Dar, pentru că mă presa termenul de predare, am scris, ce era să fac… Am avut un succes nebun. Inima mea rânjea cu ultimele forțe. Am realizat că nefericirea poate aduce multă fericire. Eu aveam sufletul gol și șchiop, dar îmi scriau sute de oameni care aveau sufletul plin, după ce găseau articolele mele. Recunosc, erau ani când scriam cu un cocktail lângă mine. Alcoolul era un prieten care pricepea orice, nu mă judeca pentru nicio slăbiciune. Pe urmă, fiindcă ficatul meu s-a isterizat iremediabil, am renunțat cu demnitate la viciul preferat al scriitorilor. Am constatat că există viață și după marile păcate. O bomboană e mai bună decât un șnaps șarmant. O prăjitură te alintă mai frumos decât un gin tonic. Și, dacă te părăsește un bărbat, o oră de gimnastică face cât o șampanie franțuzească. Înveți din eternele greșeli, învii din cât p-aci comă, doctorii sunt zeii în care crezi orbește. Pentru că o perfuzie nu-ți salvează numai viața, ci și sufletul.
Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Dar ritualuri ale iubirii? Cum a evoluat dragostea ta și a soțului tău în ultimii ani și ce tratamente i-ai aplicat ca să reziste?
Simona Catrina: Am fost și sunt o intelectuală nesimțită. Nu aplic nicio rețetă miraculoasă. Fac exact ceea ce am criticat pe vremuri. Îmi construiesc o virtute din propriile erori, ce să zic… Am fost sceptică la început, dragostea mea s-a tricotat cu greu, ca o naștere cu complicații. Când actualul meu soț, Doru, mi-a spus că mă iubește, am râs ca și cum mi-ar fi spus că pleacă până pe Marte, ca să-mi cumpere de-acolo o savarină cosmică. M-a cerut de nevastă și am crezut că e beat. I-am luat, ostentativ, sticla de vin de pe masă. A doua zi, o ținea pe-a lui, trăncănea de nuntă, asta în condițiile în care avea alcoolemia zero. Eu, care trăisem paradoxul ăla imbecil al bărbaților care mă iubeau nespus, dar nu mă luau lângă ei cu acte, am rămas împăiată. Am zis un “da” la mișto, convinsă fiind că, a doua zi, el n-o să știe ce-a spus. Cinci luni mai târziu, crăpam dansând la nunta noastră. Aveam 47 de ani. Eram o mireasă adorabilă, plăcut-bătrână, cu ficatul în cârje (la nunta mea, am băut apă chioară), cu sentimentele scămoșate, eram bănuitoare ca o pisică. O iubeam pe mama, îl iubeam pe Mihai (omul care mi-a fost tată în ultimii douăzeci de ani) și le ceream iertare în gând, pentru toate tâmpeniile mele. Și le-am fost recunoscătoare socrilor mei, fiindcă m-au iubit mai mult decât pe prima nevastă a soțului meu, mama copiilor lui. Mă simt aproape vinovată pentru asta, deși despărțirea lor nu a survenit din cauza mea, jur.
Și de viața mea sentimentală am preferat să râd, asta în condițiile în care aș fi putut schimba ceva. M-am complăcut în suferință. O neghiobie mai mare n-am pomenit nici la oamenii care abia știu să-și scrie numele pe o foaie. Am adunat zeci de bilanțuri și tot atâtea nehotărâri.
Marea Dragoste/ Revistatango.ro: Pun și caraghioasa întrebare cuprinzătoare: ce carte, ce parfum, ce bărbat, ce album muzical și ce film ai lua cu tine pe o insulă pustie?
Simona Catrina: Pe mine, dacă mă duci pe o insulă pustie, m-ai ucis. Sunt fricoasă. Așa că aș lua cu mine un pistol pe care mi-ar fi teamă să-l armez, o sticlă de otravă pe care mi-ar fi teamă să o torn în strachina unui indigen, o conexiune la Internet pe care mi-ar fi teamă să-l deschid. Dar nu, nu plec într-acolo fără Pânza de păianjen, cartea scrisă de Cella Serghi. Luați-mi orice, dar nu această carte. Nu știu să exist fără ea. Nu pot să plec nicăieri fără parfumul Anais-Anais, de la Cacharel. E ceva creat dincolo de orice imaginație. Cred că și o bufniță ar fi superbă dacă și-ar pulveriza în fulgi acest parfum. Bărbat? Deocamdată, l-aș lua cu mine pe soțul meu care (tot deocamdată) nu m-a înșelat. Dar mai întreabă-mă anul viitor, că nu se știe niciodată. Muzică? Dă-mi un album cu Celine Dion și nu mai cer nimic. E o nemernică minunată, care mi-a confiscat sufletul. Iar filmul… dă-mi voie să iau trei filme. Înșfac La vitta e bella, al lui Roberto Benigni, apoi Rațiune și simțire (varianta cu Emma Thompson) și neapărat Podurile din Maddison County, cu Meryl Streep și Clint Eastwood. E un plâns necesar. Aaa, că uitam să-ți spun: ador să plâng.
CITEȘTE ȘI INTERVIUL Simona Catrina: Nu sunt îndrăgostită. Aștept o dragoste uriașă, definitivă…
Sa va dea Dumnezeu sanatate si mai mult curaj la veselie. Cine stie, daca scrieti la suparare s-ar putea sa va lasati de scris – dar si sa va apucati de pictat, din bucurie. Numai bine si multumiri pentru toata spumosenia din tot ce ati scris pana acum! 🙂