fbpx

Domnica Petrovai: Pedeapsa, indiferent de formele ei, distruge încrederea copilului în el și în ceilalți

de

Orice întâlnire cu Domnica Petrovai, față în față sau citindu-i o declarație, un articol sau un interviu, echivalează cu o extraordinară ședință de terapie. Cuvintele domniei sale au claritate și eficiență, adevărurile pe care ni le spune deșteaptă în noi amintiri îngropate, vindecă răni, demontează comportamente greșite. Este psiholog clinician și psihoterapeut comportamental, fondatoarea Mind Education Health, sau, într-o definiție și mai simplă, este un om care salvează dragostea și valorile ei de la extincție, învățându-ne pe toți să fim mai buni, mai frumoși, mai înțelepți.

 Alice Năstase Buciuta: În urma cazului Bodnariu și a unei campanii pe Facebook, am aflat cu toții că 63% dintre părinți aplică corecții fizice copiilor. Majoritatea se scuză spunând că nu sunt lucruri violente sau grave, mai mult simbolice – celebra și tot pomenita palmă la fund… Sunt normale si benefice astfel de corecții, dacă nu se trece de o anumită limită a violenței?

 

Domnica Petrovai: Pedeapsa – în toate formele ei, fie că este vorba de pedepse fizice, o palmă la fund sau o urecheală, sau emoționale, o critică, o condiționare („dacă citești, te las afară”) un reproș („am avut încredere în tine”), când țipăm și amenințăm copilul „dacă mai faci asta, atunci …”, retragerea afecțiunii și atenției pentru că au făcut ceva ce nu ne-a plăcut sau considerăm că este greșit, când le spunem copiilor că „ne-au supărat” sau „dezamăgit” sau ne înfuriem pe ei – îl rănește pe copil.

De ce? Pentru că nevoile fundamentale ale copilului sunt să se simtă în siguranță alături de părinte, să simtă alinare ori de câte ori are un disconfort, o durere sau o teamă, frică sau furie. Fără sprijinul părintelui, copilul nu poate să își înțeleagă și să își accepte disconfortul, să știe ce are nevoie de fapt și exprimă printr-un disconfort.

Rolul părintelui este să îi ofere acest confort, indiferent ce i se întâmplă. Este vorba despre încredere. Dacă cel de la care am nevoie de iubire și acceptare necondiționată când îmi este greu și mă apropii de el mă critică, mă ignoră sau mă lovește, atunci ce simt este că nu sunt demn de iubire și că nu pot avea încredere în ceilalți. Că acela de care am cea mai mare nevoie mă rănește. Este devastator! Copilul devine furios și simte ostilitate, tristețe și trăiește durere, se simte rănit. Și atunci când părintele țipă. Simte amenințare. Și amenințarea te face să percepi relația ca fiind una de care trebuie să te protejezi, pentru ca este un pericol. Copilul însă are nevoie de alinare și îndrumare. NU de pedeapsă. Pedeapsa îl învață că nu este suficient de bun, de valoros, că nu merită iubirea părintelui. Unii părinți își „justifică” pedepsele astfel: „numai dacă îi arăți ce a greșit, copilul se corectează”, „dacă copilul nu simte că a greșit, nu simte rușinea, vina, atunci nu se va schimba”. Când copilul are un disconfort, fie că este temă sau frică sau furie sau tristețe, cel mai adesea el exprimă emoția și nevoia printr-un comportament, care pare, pentru părinte, nepotrivit. Orice comportament are în spate o nevoie. Doar că încă copilul nu are dobândit autocontrolul și atenția pentru a ști să exprime direct ceea ce simte. Exprimă indirect. Studiile din neuroștiințe ne spun că un copil dobândește autocontrolul, autodisciplina, maturitatea emoțională până la vârsta de 24 de ani. Și în tot acest timp copilul are nevoie de părinți, bunici, profesori pentru a învăța autocontrolul. Caracterul are la bază autocontrolul. Înseamnă că știi și poți să răspunzi într-o situație în acord cu ceea ce este bine, nu să fii reactiv, impulsiv. Când copilul are un disconfort și părintele nu îi oferă alinare și validarea emoției, își pierde capacitatea de empatie. Pentru că, deși are nevoie de alinarea și confortul părintelui, fiind pedepsit, simte furie, teamă, frică, tristețe, durere și nu mai poate să fie atent și la ce simte cel de lângă el. Învață să mintă sau să manipuleze ca să evite pedeapsa și învață să răspundă și el cu pedeapsă când cel de lângă el are un disconfort.

Un copil pedepsit va fi un adult care va avea probleme în a se bucura de viață ca adult. Nimic sau mai nimic nu-l va face să se simtă multumit de el și viața lui. Un așa-numit “perfecționist”.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Și atunci cum îi disciplinăm?

Domnica Petrovai: Asta nu înseamnă că noi ca părinți acceptăm orice comportament. Punem limite cu blândețe și calm, ori de câte ori comportamentul este neadecvat. Însă copilul simte că sunt alături de el și îl sprijin, îl îndrum, îl învăț. Asta înseamnă disciplina, un termen care a fost înțeles și folosit greșit. A disciplina înseamnă a învăța, și scopul meu ca părinte este să îl învăț auto-disciplinarea, auto-controlul fără pedeapsă. Și copilul învață să își controleze în timp frustrarea, disconfortul de a face ceva ce nu îi aduce recompense imediate. Copilul are nevoie de noi pentru a învăța regulile și valorile, ce este bine și ce rănește sau ne rănește pe termen scurt sau lung. De exemplu, o regulă simplă, dar foarte sănătoasă, este ca înainte de somn cu cel puțin o oră să nu stăm pe calculator, telefon, internet, FB pentru ca astfel creierul să se poată dezactiva. Un somn bun este esențial pentru sănătatea noastră mentală și fizică. Mulți suferim de deprivare de somn. Dormim prea puțin și prost. Și, da, această regulă poate fi frustrantă pentru un adolescent la început, dar va vedea beneficiile mai târziu. Ca multe altele, cum este să îți faci temele și apoi te joci. Poate fi frustrant, însă este ceea ce ai nevoie.

În concluzie, pedeapsa, indiferent de formele ei, fizice sau emoționale, distruge încrederea copilului în el și în ceilalți, îi blochează maturizarea emoțională și crește riscul unor probleme de sănătate mentală. Inteligența emoțională, respectul de sine, abilitatea de a avea relații sănătoase cu cei din jur depinde de relațiile de atașament cu părinții, cu mama și tatăl.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Sunt diferențe între mentalitatea românească referitor la acest subiect și cea occidentală? Credeți că gândim așa și pentru că provenim din familii în care bătaia era ceva tradițional?

Domnica Petrovai: Cred că evoluția relației părinte-copil este diferită în diverse culturi. Ce a însemnat și ce înseamnă copilul pentru părinți? În istoria recentă a culturii noastre am trait mai multe forme, o relație părinte-copil în care copilul era o resursă pentru părinte, să muncească, să răspundă nevoilor părintelui, să fie ascultător, cuminte. Relație în care puterea și controlul erau ale părintelui, “eu te-am făcut, eu te omor”, părintele era fără greșeală și se cerea supunere din partea copilului față de părinte. Copilul nu avea dreptul să-și exprime furia sau nemulțumirile sau nevoile, mai ales cele emotionale în relația cu părintele. Părintele controla copilul, “să facă cum îi spun eu, nu ce vrea el” și pedeapsa fizică era o formă de exercitare a autorității. Respingerea, critica, bătaia erau mult mai frecvente în relația părinte-copil. Un părinte “bun” era un părinte care are copii ascultători.

Multi părinți care au trăit o relație de autoritate și pedepse au trecut la un alt tip de relație, în care copilul are mai mult control asupra relației, cu multă permisivitate, fără prea multe limite, din dorința de “a nu greși ca și părinții mei”. O relație în care prioritare au devenit nevoile copilului pentru familie. De la nevoile părinților s-a trecut la nevoile copilului. Pedeapsa însă a luat alte forme. Lipsa de limite, de structură, fără exercițiul autocontrolului, a dus la copii care au probleme de asumare a responsabilităților, fară autonomie, care așteaptă ca adultul să le rezolve problemele. Este tot o neputință dobândită, dar are alte forme. Chiar dacă copilul nu mai este pedepsit fizic, lipsa de consecvență și de limite din partea părintelui îi face dificilă maturizarea emoțională. Ce înseamnă toleranța la disconfort, amânarea recompenselor, motivație internă. Ceea ce observ eu este că sunt multi părinți acum nemulțumiți și preocupati și care își doresc o altfel de relație cu copilul lor. Încep să își dea seama că sacrificiul, renunțarea la relația lor de cuplu, la nevoile lor nu ajută copilul, sau că pedeapsa este atât de dăunătoare și se simt vinovați că nu pot fi “părinții perfecți” din cărțile pentru părinți. Opinia mea este că datorită trecutului nostru avem nevoie de mult ajutor pentru a ajunge să nu mai folosim pedeapsa. Nu este atât de simplu. Nu poti spune “de azi nu mai țip” și să îți reușească. Este un proces. Chiar dacă mintea a înțeles, emotional am nevoie de multe experiențe în care să reușesc un mai bun autocontrol.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Care sunt pe termen lung efectele corecțiilor fizice, chiar și simbolice, asupra copiilor, nu numai asupra copiilor noștri, dar și asupra noastră, a celor din generațiile în care învățătorii băteau copiii cu linia la palmă?

Domnica Petrovai: Ce știm cu siguranță datorită științei este că acțiunile și comportamentul părinților produc modificări genetice asupra copilului, care au un impact pe mai multe generații. Asta înseamnă că, oricum, copilul meu vine cu un istoric al experiențelor emoționale de la bunicii și străbunicii lui, unele de abuz și pedeapsă. Efortul meu ca părinte este în realitate mult mai mare, dincolo de ce fac eu în relația cu copilul meu. Din fericire, datorită plasticității creierului noi putem schimba aceste patternuri de comportament. Cu efort, empatie, cunoaștere și multă înțelepciune.

De exemplu, pedeapsa copiilor când sunt mici produce niște modificări la nivel cerebral care vor modifica sistemul de recompense al copilului și crește riscul de depresie și anxietate. Mai simplu, un copil pedepsit va fi un adult care va avea probleme în a se bucura de viață ca adult. Nimic sau mai nimic nu-l va face să se simtă multumit de el și viața lui. Un așa-numit “perfecționist”. Va fi nevoie de un efort pe termen lung pentru “a repara” această consecință asupra creierului lui.

O altă consecință a folosirii pedepselor este familiarizarea cu pedeapsa, copiii și viitorii adulți nu vor recunoaște abuzul și pedeapsa și vor folosi la rândul lor pedeapsa ca formă de rezolvare a problemelor în relații. “M-am supărat pe partenerul meu pentru că a uitat să facă ce mi-a promis, îmi retrag afecțiunea și atenția”. Și este un exemplu simplu. O altă consecință este o mare sensibilitate la feedback negativ, ceea ce face dificilă evoluția, adulți care “iau personal” orice observație sau feedback care nu este în acord cu ce credeau ei înainte, cu o mare nevoie de a avea dreptate și a li se da dreptate. Pentru că le-a lipsit alinarea disconfortului la feedback sau observație, a fost dat feedback-ul cu furie, cu pedepsă și atunci copilul și viitorul adult nu mai poate fi capabili să primească observația datorită disconfortului emoțional.

O regulă simplă, dar foarte sănătoasă, este ca înainte de somn cu cel puțin o oră să nu stăm pe calculator, telefon, internet pentru ca astfel creierul să se poată dezactiva. Un somn bun este esențial pentru sănătatea noastră mentală și fizică.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Care sunt situațiile în care se ajunge, totuși, la violență, chiar și în familiile de oameni educați: violență între soți sau asupra copiilor?

Domnica Petrovai: Educația nu are nicio legatură cu maturizarea și sănătatea emoțională a unui adult. Pedeapsa poate să aibă alte forme, dar tot despre pedepsă vorbim. Că este manipulare sau abuz emotional, sunt tot forme de abuz. Toate experiențele noastre emoționale dureroase sunt stocate în creierul emotional, nu în cel rational. Avem o memorie afectivă a acelor experiențe. Este nevoie de un efort, conștient, de a aduce la nivelul rațiunii acele amintiri și experiențe dureroase. Să devină coerente, să aibă sens ceea ce am trait. Chiar dacă sunt dureroase. Uitarea, reprimarea sau negarea lor ne va face să ne comportăm în acord cu trecutul. Să ne rănim pe noi și pe cei pe care îi iubim. Cei care gândesc că “mai bine să lăsăm trecutul să fie trecut, să nu mai răscolim ce a fost” uită că pentru creier există doar prezent. Ce am trăit în trecut este prezent. Durerea este tot acolo. Chiar dacă este din trecut. Și se va reactiva ori de câte ori ceva sau cineva îmi reamintește experiența trecută. Aceasta este explicația pentru care suntem reactivi. Pentru ca avem dureri din trecut încă nerezolvate. Când suntem reactivi față de copilul nostru sau față de partenerul nostru. Este vorba despre trecutul nostru. Încă dureros. Copilul care a trăit durerea în trecut și-a format niște mecanisme de adaptare care acum nu îi mai folosesc, dar vor răni pe cei din jurul lor. De exemplu, dacă copilul pentru că a fost ignorat a învătat să facă față închizându-se în sine și formându-și convingerea că “nu am nevoie de ceilalți, mă descurc și singur”. Ce înseamnă asta în prezent? Copilul meu va învața să facă la fel ca mine și partenerul meu se va simți respins pentru că eu devin rece și distant când nu primesc atenția lui pe care nu am cerut-o direct, explicit. Pe înțelesul lui. Am nevoie să îmi înțeleg trecutul pentru ca el să nu mă mai rănescă în prezent pe mine și pe cei pe care îi iubesc. Indiferent de cât de educat sunt.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: E mai frecvent scenariul în care unul dintre părinți e agresiv și celălalt protector? Așa arata în general familiile? Sau violența tinde să ocupe tot teritoriul familial?

Pagini:  1 2

Categorii:
Interviuri · Psihologie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.