fbpx

Domnica Petrovai: Pedeapsa, indiferent de formele ei, distruge încrederea copilului în el și în ceilalți

de

Domnica Petrovai: Alegerea partenerului nu este întâmplătoare, ceea ce înseamnă că vor fi doi parteneri care, cel mai probabil, au fost răniți în același mod în copilărie, dar s-au adaptat diferit. Unul este mai anxios și temător, permisiv, hiperprotector față de copil și celălalt critic, autoritar și rece. Însă ambii au un mod nepotrivit de a răspunde nevoilor copilului. De exemplu, cel hiperprotector nu îi permite copilului să exploreze, să tolereze disconfortul, să își asume riscuri, “ca să nu pățească ceva rău”. Genul “ai grijă să nu cazi”. Nu îi permite autonomia datorită fricilor lui. Este tot o formă de pedeapsă… Sau un părinte care nu a crescut cu afecțiune și este reținut în îmbrățișări, joacă, hârjoneli, cuvinte de drag, este hipervigilent la greșeală, “ca sa iasă ceva din tine, să poti să ai șanse în viață”. Este o altă formă de pedeapsă a copilului. Daca primul îl învată pe copil că nu face față vieții, al doilea că nu este suficient de bun, că trebuie să fie “perfect” ca să fie iubit. Dar, pot fi și ambii părinți critici sau ambii permisivi. Pentru ca copilul să simtă siguranță și protecție are nevoie să vadă că ambii părinți sunt alături de el, că nu se critică unul pe celălat, că nu au divergențe majore. Și părinții au nevoie să cadă de acord cum vor să își crescă copiii. Să colaboreze. Este un pas major și esențial să faci diferența între tine ca părinte și nevoile tale și nevoile copilului. Și diferențele dintre voi. El este diferit de tine. Să îl vezi și să se simtă văzut de tine. Așa cum este el.

 

Marea Dragoste / Revistatango.ro: S-a discutat mult despre separarea copiilor de părinți ca despre un abuz. În ce situație ați recomanda dumneavoastră separarea copiilor de părinți? Care este limita care justifică o asemenea decizie dură?

 

Domnica Petrovai: Rupturile de atașament sunt dureroase și pot fi traumatice pentru copil, pentru că se pierde sentimentul de siguranță pe care îl ai alături de părinte. Asta dacă ceea ce trăiești alături de el este siguranță, nu amenințare și pericol. Însă când vorbim de abuz, sexual sau fizic și emoțional sever, separarea este singura opțiune. Protejarea copiilor este esențială. Se poate repara cu mult mai multă usurință o separare temporară dacă relația este una de încredere și siguranță, față de situatia în care copilul rămâne într-un mediu abuziv. Consecințele asupra sănătății lui mentale și emoționale sunt severe: tulburări de atașament, depresie, anxietate sau alte probleme mai severe cum sunt tulburările de personalitate. Decizia nu este ușoară, însă siguranță copiilor ar fi prioritatea mea.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Ați fost tentată vreodată, doar în gând, să vă loviți copilul, chiar și simbolic? Îndrăznesc să vă adresez o asemenea întrebare făcându-vă o mărturisire: când fac lecții cu copiii mei și ei spun tot felul de prostii sau nu ascultă, le mărturisesc, cinstit: “îmi vine să îți dau cu caietul în cap”. Le spun asta, îmi cer scuze, râd, îi rog să mă ierte și să mă ajute să nu cumva să le dau vreodată cu caietul în cap. De unde răsar în noi asemenea porniri?

 

Domnica Petrovai: Am trăit și eu în trecut ce au trăit mulți dintre părinții pe care i-am întâlnit, “nu credeam că o să fac sau o să spun față de copiii mei ce au făcut părinții mei”. Da, am greșit față de copiii mei. În absența reflecției, istoria se repetă și modelele negative se transmit de la o generație la alta. Știința și terapia m-au ajutat să mă înțeleg și să rezolv multe din durerile din trecut. Am amintirea dureroasă când i-am dat fetei mele două palme sau a unor momente când am țipat. Ceea ce am înțeles din relația cu copiii mei este că ei ne reactivează vulnerabilitați nerezolvate din trecut. Ori de câte ori ca părinte îți pierzi controlul, te înfurii, țipi sau critici, sau nu pui limite când ar fi bine să pui limite, este vorba despre ceva ce are legătură cu trecutul nostru. Până nu le rezolvăm, repetăm greșelile părinților noștri. Pedepsim copilul așa cum am fost noi pedepsiți. O dată cu creșterea copiilor mei, mi-am descoperit cu fiecare vârstă noi vulnerabilitați, lucruri care mi-au lipsit sau pe care nu le-am trăit în copilărie și răni pe care trebuia să le vindec. Un dar incredibil pe care ni-l oferă copiii noștrii. Copiii ne arată nevoile noastre neîmplinite și rănile noastre. Ca să le putem vindeca și să putem să redevenim compleți, să ne împlinim. Și, ce am mai învățat de la copiii mei este că esențială este grija mea față de mine pentru a putea avea calmul, răbdarea și înțelepciunea de a ști să răspund nevoilor lor. Nu să fiu reactivă. Atunci crește riscul de a pedepsi. Când ești obosit/ă, stresa/ă, cu nevoile neîmplinite. Și ori de câte ori suntem reactivi, să reflectăm la cum am reacționat. De unde vine? Ce înseamnă, de fapt? Ce pot schimba? Și apoi să mă iert pe mine și să îmi cer iertare copilului meu.

Copilul dumneavoastră vă dă șansa de a va maturiza pentru că vă pune în situatii în care vă puteți observa și înțelege problemele nerezolvate din trecut. Experiențele noastre și ale copilului nostru dau în mod direct formă structurii creierului și creează mintea care ne definește cine suntem. Vă propun câteva momente de reflecție:

  • Cum a fost în copilărie relația cu părinții dumneavoastră? Cum era relația cu mama? Cum era relația cu tatăl?
  • Cum își exprimau afecțiunea fizică și emotională? Dar aprecierea? V-ați simțit vreodată respins, sau că nu sunt niciodată multumiți de dumneavoastră sau să vă fie frică de părinți sau să simțiți că nu puteți conta pe ei? Aveți amintiri care sunt și acum dureroase și care vă influențează viața prezentă?
  • Cum reacționau părinții dumneavoastră când aveați o problemă sau un disconfort sau făceați ceva ce pentru ei era nepotrivit? Cum vă influențează modul în care ați fost disciplinați de părinti modul în care sunteți ca părinte?
  • Cum reacționau părintii dumneavoastră când erați bucuroasă, fericită? Cum își exprimau ei bucuria față de dumneavoastră? Care erau valorile părinților dumneavoastră despre familie și viață?
  • Cum era relația lor de cuplu? Cum își exprimau iubirea? Cum erau când aveau conflicte sau tensiuni? Vorbeau cu noi despre ce se întâmplă? Discuțiile dificile cu cine le aveați în familie? Sau le evitau? După un moment de tensiune sau conflict, după cât timp se reapropiau?
  • În relația cu dumneavoastră, după un moment suparător părinții vorbeau cu dumneavoastră, după cât timp va reapropiați? Aveți resentimente sau furie față de părinții dumneavoastră? Sunt lucruri pe care ați fi dorit să le discutați, dar nu ați reușit?
  • Ce fel de părinți vă doriți să fiți pentru copilul dumneavoastră? Cum ați vrea să fie copilul dumneavoastră ca adult? Fericit, împlinit? Generos? Responsabil? Să se bucure de viață?

Marea Dragoste / Revistatango.ro: De ce nu ne stăpânim când ne vine să lovim copilul, dar reușim să ne stăpânim, deși, uneori, ne vine să-i dăm șefului sau colegului nesuferit cu cana în cap? De ce la serviciu sau în lume ne stăpânim 100%, iar cu cei mai dragi oameni de pe pământ, cu soțul, cu copiii, cu părinții, răbufnim adesea nepoliticoși și violenți?

Domnica Petrovai: Relația cu cei apropiați are o altă încărcătură emoțională. Avem nevoie de iubirea lor necondiționată, de acceptarea, atenția, afecțiunea și înțelegerea lor, și, în consecință, este o relație în care așteptările noastre sunt diferite. Și o percepem ca fiind sigură. Ceea ce este liniștitor, pe de o parte. Însă putem folosi această siguranță și în sens negativ. Din păcate, uneori, ne „permitem” reacții și gesturi care îl rănesc pe copil sau partener, îi jignim, criticăm, respingem, le vorbim urât, îi ignorăm, ceea ce nu am face cu un străin. Înțelegem greșit iubirea necondiționată, atât față de copil, cât și față de partener.

De ce eu să mă îmbrac cel mai frumos în oraș, la muncă sau când ies cu prietenii, iar acasă, alături de partenerul meu, cu ce e vechi sau nepotrivit ochilor celorlalți? E doar un exemplu simplu de rupere a loialității.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: De ce îi rănim pe cei pe care îi iubim?

Domnica Petrovai: Pentru că relațiile de iubire, cu copiii noștri și cu partenerul nostru ne trezesc cele mai mari dureri și răni din trecut. Din relațiile unde ne-am așteptat să fim iubiți necondiționat, să ne simțim în siguranță, să fim protejați, apreciați. Vom răspunde cu durere sau furie într-o situație care ne reamintește de o situație similară din trecut. Și ne așteptăm ca partenerul sau copilul să ne vindece toate rănile noastre din trecut. Conștient sau inconștient. Cum am fost răniți în trecut, avem nevoi mult mai mari în prezent, și devenim foarte sensibili la lipsa acestora, devenim prea reactivi, tocmai față de cei care ne iubesc și răspund nevoilor noastre.

Mă aștept ca după o zi grea de muncă, când mă simt obosită, stresată, partenerul meu să fie înțelegător și grijuliu, să fie atent la cum mă simt, copilul meu să vrea mai puțină atenție din partea mea. Doar că și ei au nevoile lor. Și este un efort să nu fiu irascibilă, furioasă, să las grijile de la muncă și să fiu cu ei. Să nu îi resping, să fiu atentă și la cum se simt și au nevoie ei. Și să le spun ce am eu nevoie. Este o decizie. O alegere. Este o decizie care vine din puterea mea de a iubi. Și, când nu pot să le fiu alături, să le spun asta, cu blândețe. Ca să nu simtă că îi resping.

Este atât de diferit să fiu respins, criticat, ignorat de un coleg și alta de părintele meu sau de iubit. Scoatem ce este mai „rău” din noi în relația cu cei apropiați. Ei ne văd vulnerabilitățile, fricile, temerile, așteptările, disperarea, durerea. Pentru că avem atât de multă nevoie să fim iubiți, apreciați, să ne simțim în siguranță și protejați în relațiile cu părinții sau partenerul. În relațiile cu ceilalți, nevoile sunt diferite. Nu avem nevoie de iubirea și acceptarea lor. Poate respectul, sau aprecierea, nu iubirea.

De ce îi mai rănim pe cei pe care îi iubim?

Pentru că nu știm să punem relația cu ei drept prioritatea noastră. Din necunoaștere, ne-a lipsit un model sănătos, frumos de iubire.

De ce eu ca femeie sau bărbat mă îmbrac cel mai frumos în oraș, la muncă sau când ies cu prietenii sau partenerul/a, iar acasă alături de iubita/iubitul meu cu ce e vechi sau nepotrivit ochilor celorlalți? Pentru că, ce am observat eu este că, după un timp, relația cu copilul sau partenerul nostru pierde din prioritate. „Să se simtă bine” prietenii care vin în vizită, nu partenerul sau copilul. E doar un exemplu simplu de rupere a loialității. Loial înseamnă că interesele partenerului și ale copilului sunt înaintea celorlalți. Este esențială, alături de încredere și fidelitate. Însă mulți uită de ea. Și, firesc, când simt că partenerul nu îmi este loial, se trezește în mine frica, furia și teama, că nu mă iubește, că mă va răni, că mă va dezamăgi, că nu pot conta pe el, că nu sunt importată pentru el. Și frica mă face să fiu mai critică, să îmi retrag afecțiunea și aprecierea. Și mă port „mai urât” cu cel pe care îl iubesc, decât cu un coleg sau prieten. Pentru că pierderile și fricile nu sunt atât de mari. Ne lipsește grija pentru relațiile apropiate. Suntem uneori prea siguri pe relație și atunci, din păcate, cred că pot să îl resping, să îi ignor nevoile, cum sunt cele sexuale, „dacă nu el, atunci cine să mă înțeleagă”. Gândim dureros de greșit relația.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Există și oameni care par buni și amabili în societate, dar acasă sunt violenți și irascibili…

Domnica Petrovai: Da, este la fel de adevărat că sunt și persoane care în relațiile cu cei din afara familiei par oameni „buni”, „generoși” și „atenți” pentru că vor să își construiască o imagine, pentru că au o nevoie uriașă de atenția și confirmările celor din jur și știu prin manipulare să își construiască o astfel de imagine. Sunt persoane narcisice, relația cu cei apropiați este una abuzivă, devin foarte furioși când nevoile lor nu sunt împlinite, foarte sensibili la critică sau feedback negativ. Răspund doar acelor nevoie în care ei eu ceva de câștigat, incapabili de empatie și fără să își asume responsabilitatea faptului că pot răni. Dau mereu vina pe ceilalți. Ei nu sunt niciodată responsabili.

Suntem cei adevărați în relațiile cu cei apropiați, acolo se dovedește puterea noastră de a iubi. Să ne stăpânim furia, irascibilitatea, îngrijorările, neputințele, să nu îi rănim, să nu fim reactivi, să iertăm, să ne iertăm, să fim generoși și atunci când ne este foarte greu. Să ne depășim egocentrismul. Cu copilul nostru, cu partenerul nostru. Asta dovedește puterea noastră. Când și cum iubim…

 

 

 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Pagini:  1 2

Categorii:
Interviuri · Psihologie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.