Sa alaptezi, natural, odata ce ai facut un copil, parea, atunci cand am nascut eu (la sfarsitul anilor ‘90) si, probabil, la fel pare si acum, singura optiune normala posibila. Nu exista moment mai idilic decat acela cand pui fiinta fragila si frematatoare pentru prima data la sanul tau, si simti… voluptatea alaptarii.
Ce poate fi mai sanatos pentru dezvoltarea armonioasa a bebelusului tau decat laptele de mama, care contine toate mineralele si vitaminele (aici s-ar putea sa gresesc, mai bine spuneam, simplu si asumat in necunostinta de cauza, „substantele“) necesare dezvoltarii armonioase si care, dincolo de aceste chestiuni tehnice lipsite de metafizic, mai contribuie si la „legatura indestructibila“ dintre mama si al ei fiu sau a ei fiica? Asa ne-au invatat destule manuale pentru gravide si nou-nascuti, precum si filmele americane de familie. Realitatea, insa, s-a dovedit un pic diferita. „Un pic“ e, evident, un termen eufemistic – cel putin in cazul meu, care se pare ca am avut parte de extremele unei maternitati nepricepute, dar devotate… Cand m-am dus sa alaptez prima data, dupa operatia de cezariana fiind, eram cat se poate de entuziasmata. Ma aflam la spital, iar copiii stateau, pe atunci, separat, in camera alaturata. Ne-am transbordat cu toate mamele acolo, intr-un mod festiv, si ne-am asezat, intr-un soi de sezatoare, la alaptat. Ni s-au adus bebelusii, si totul parea sa fie ca-n filmele de care vorbeam. Nu era atat de inaltator, dar, desigur, emotionant era. Si mai putin dureros decat crezusem. Era ciudata si incredibila senzatia ca fiinta aceea mica depindea complet numai de tine, ca tu erai singura ei sursa de supravietuire. Minunat, dar si inspaimantator.
La spital, am avut suficient timp de ganduri problematizante: asistentele aveau grija de copii, noi veneam doar la orele de alaptare. In rest, dormeam. Lucrurile nu au mai stat la fel cand am ajuns acasa. Aici nu mai existau intermezzo-uri, nici programe prestabilite, nici autoritati supreme care sa le hotarasca. Erai tu si copilul, fata-n fata. A, si era sa uit: vocile din off. Ale rudelor sau prietenilor, care nu trageau cot la cot cu tine ( e drept, nici nu aveau de ce, dar, nu se stie cum, atunci lucrul asta te enerva…), dar susoteau de pe margini: sa-ti faci un program organizat, ca sa inveti copilul sa nu te scoale noptile; sa-l lasi pe el sa hotarasca, si sa-i dai sa manance atunci cand plange, dupa legile firii.
Una peste alta, facand o medie intre sfaturile binevoitoare, am inceput sa-mi alaptez cu constiinciozitate copilul. Am descoperit, insa, ca pe langa actul in sine, erau si alte operatiuni adiacente pe care trebuia sa le performezi de fiecare data. Cea mai complicata si neplacuta dintre ele era… mulsul. Desigur, era vorba de un termen tehnic, dar cu conotatiile de rigoare inevitabile: pe langa robotizarea datorata programului strict, componenta animalica plana la orizont… Era vorba, insa, de o animalitate tehnologizata: trebuia sa ai un intreg arsenal pentru aceasta operatiune, pompe, vase sterile… Zestrea de obiecte din jurul mamei si copilului, absolut indispensabila, devenea de nestapanit…
Daca la actul in sine al alaptarii am facut fata, la operatiunile adiacente de dupa – nu. Efectul lipsei mele de adaptare nu a fost prea vesel: am facut o infectie locala si a trebuit, cam prin luna a treia, sa opresc cu totul alaptarea, introducand mult-hulitul biberon. Cu Milumil. Reprizele de alaptare au devenit mai intelectuale: cu o mana tineam biberonul si cu alta cartea pe care o citeam. Si, ca atare, mai vesele. Reuseam sa vad si farama de umanitate din mine. Pe langa cea de maternitate, care nu se estompase, ba, dimpotriva, devenise mai usor de purtat.
Ceea ce nu inseamna, in vreun fel, ca pledez pentru alimentatia artificiala a bebelusilor. Nicicum. Stiu ca cea naturala, cu cat tine mai mult, cu atat e mai bine pentru ei. Dar pentru cine poate: sunt mame si mame, unele mai putin rezistente, si mai problematizante decat altele. Ceea ce nu le condamna pe acestea din urma la un vesnic complex de vinovatie.
Ci, dimpotriva, la asumarea unei existente normale, in limitele lor.
